Voi trage aer în plămâni, cât pentru toate zilele când nu am făcut-o.

Nu știu. Nu știu ce se va întâmpla când voi ieși; dacă „va fi bine”, așa cum zice toată lumea că va fi. Dacă vom avea o criză mondială, dacă totul va reveni la normal, ca la început. Nu știu dacă va mai fi un „normal”. Dacă mă voi putea bucura de toate plăcerile mici ale vieții, cum am făcut-o până acum.
Dar, la un moment dat, voi ieși. Îmi voi pune alarma de dimineață, ca să mă bucur de toată ziua. Când pășesc afară, mă voi opri în loc. O să cuprind cu ochii tot peisajul. Este cald afară, însă căldura soarelui e îmblânzită de o briză plăcută. Lacrimi fierbinți curg pe obrajii deja încălziți. Ating copacul care, de la geam, părea așa singur. Acum sunt eu cu el. Îi ating scoarța proaspăt vopsită cu var. Îi ating crengile cu frunze acum înverzite. Nu stau mult, căci deși am mai văzut lumea, acum o văd cu alți ochi. Ochii libertății.
Mă bucur de fiecare pas pe care-l fac. De aerul dulce care-mi intră în sânge. Mergând pe stradă, îmi aduc aminte de diminețile reci de primăvară de care mi-e atât de dor acum. De drumurile până la liceu și înapoi, de mirosul cafelei de dinaintea orelor de școală. Trec pe lângă liceul părăsit, fără nicio urmă de adolescenții care îl umpleau de viață. Nimic nu mai e la fel acum, totul s-a schimbat.
Dar a trecut. Și tot ce-mi doresc acum este chiar în fața mea. Îmi doresc viața pe care o trăiesc. Visez la ce va fi de acum încolo, la ce voi face. Voi alerga până mă va durea tot corpul, voi dansa cu prietenii mei până dimineața. Voi râde până mă vor durea obrajii. Voi sta în ploaia caldă de vară, voi simți soarele puternic intrând în mine. Mă voi lăsa purtată de vânt, voi simți picăturile de rouă dimineața. Mă trezesc cu fiecare răsărit, privesc fiecare apus. Mă bucur de încă o zi.
Acum înțeleg ce înseamnă artă. Viața e o artă, în cel mai propriu sens al cuvintelor, iar această artă trăiește în toate lucrurile din jurul meu. În culorile vibrante din cerul inocent, de la pastelurile dimineților, la albastrul puternic, la culorile calde ale asfințitului. În muzica și freamătul vieții. În emoția dansului, în trăirea poeziei, în necunoscutul filmelor. În noi.
Îmi văd prietenii, pe toți, iar atunci când îi văd, sunt sufocată de un sentiment care nu m-a încercat până acum, îmi vine să plâng. Dar e un plâns stârnit de fericirea că încă sunt lângă mine. Îi îmbrățișez minute întregi. De-acum, voi spune ce simt, le voi da sentimentelor cea mai puternică voce din mine. Oamenilor la care țin, le voi spune că-i iubesc, fără să mă mai tem. Voi simți totul infinit mai intens. Nu voi mai avea niciun regret, nicio ezitare.

Mă întind pe iarba atât de neatinsă, inspir mirosul de natură readusă la viață. Închid ochii. Mă las purtată de gânduri, amintiri, dorințe neîmpărtășite. Trăiesc. Trăim. Și asta e tot ce contează.

Articol scris de Aida Akil.

Este finalul anului 2019. După școală, te așezi pe canapeaua moale și puțin scârțâitoare, te întinzi. Mănânci ceva la rugămintea mamei, bineînțeles, inevitabila ciorbă cu mămăliguță și mergi înapoi în camera ta. Deschizi laptopul și vezi ceva alarmant, dar totuși nu înspăimântător: se documentează apariția unui nou virus, după primul caz care a fost (bineînțeles) în Wuhan. Închizi laptopul și îți vezi de treabă. Asta până când nu ai mai avut cum; a început o pandemie globală și în momentul de față, cu toții suntem sechestrați în casă, pentru a ne proteja familia, oamenii apropiați nouă, dar și pe noi înșine. Virusul acesta „avangardist” ne-a oprit pe toți din demersul zilnic.

Omul modern este obișnuit să alerge; să se uite spre ziua de mâine, să sară peste obstacolele de astăzi și să lase ziua de ieri în urmă, fără să își arunce privirea înapoi. Rareori mai stă cineva pe loc, să se gândească la faptele lui bune sau rele. Cu toții vrem să ajungem undeva; trebuie să ajungem undeva, mai bine zis. Trebuie să supraviețuim într-o junglă a banului și a materialismului. Noi alergăm până murim de oboseală. Și nici nu ne dăm seama de asta, pentru că nu avem „timpul” necesar să reflectăm, nu avem nici cum, nici când.

Odată ajunși în carantină, însă, ne regăsim cu tot timpul din lume. Nu avem unde să plecăm, adeseori ce să facem. Mulți (inclusiv eu) ajung să încerce să se mențină ocupați, să stea în priză. Chiar dacă suntem liberi, ne ținem antrenați în lumea noastră obișnuită. Spre exemplu, eu aleg să citesc vreun articol, să ascult muzică, să gătesc, orice numai să nu stau pe gânduri. Dacă se întâmplă să stau vreodată fără să fac nimic, îmi fac mustrări de conștiință. E adevărat că nu sunt productivă după standardele societății, nu pot spune că fac multe într-o zi; dar este atât de greșit? Este greșit să stai și să cugeți în loc să acționezi? Chiar trebuie să fiu activă mereu? Am ajuns să fiu stresată și fără să fac nimic.

Dar probabil este benefic să nu gândim prea mult în condițiile de față… Lumea pe care noi o cunoșteam se va schimba, probabil, pentru totdeauna. După izolare, vom avea de trecut printr-o perioadă sumbră de criză, având în vedere că economiile statelor au fost „înghețate”. Totodată, turismul va avea un declin tragic, rezultând într-o pierdere internațională de 300-450 miliarde de dolari. Deja mor milioane de persoane din cauza virusului, însă după aceea poate mai mulți vor deceda din cauza lipsei de fonduri. Și la nivel politic au loc schimbări majore. Liderul Coreei de Nord pare a fi pe moarte, deși nu există vreo sursă sigură. Președintele Americii, Donald J. Trump adresează vorbe injurioase la adresa Chinei.

Ce se va întâmpla cu noi?

Lumea întreagă este în șah-mat; atât indivizii de rând, cât și marii politicieni.

Și partea cea mai tristă este că noi, cetățenii simpli, nu mai putem alerga spre dezvoltare. Nu mai avem unde fugi. Tot ce putem face este să ne protejăm de infecție. Să așteptăm cu sufletul la gură până în 2021, an în care se presupune că cercetătorii americani vor descoperi vaccinul anti-COVID. Și atunci, oare chiar va fi sfârșitul pandemiei, sau finalul cursei noastre?

Articol scris de Ilinca Roșu.

Deschid ochii. Lumina orbitoare a soarelui mă face să-mi acopăr fața, dar o melodie îngrozitoare nu mă lasă să revin la visul meu pe care deja încep să îl pierd printre notele muzicale. Îmi dau seama imediat că e alarma și mă grăbesc să o închid. Aud pași. Pași mărunți dar fermi care mă motivează să mă ridic din pat. Mă hotărăsc imediat că astăzi vreau să ies la o plimbare lungă prin parc cu prietenii. Un val de fericire îmi acaparează întreaga ființă și mă întorc din fantezie către telefonul care bâzâie în continuare. Când în sfârșit în cameră se lasă tăcerea, observ că ceasul arată ora nouă. Nouă dimineața! De ce sunt trează? Apoi apare și primul mesaj al zilei: ”Ești gata de ora de mate?”. Creierul meu e oficial treaz, sau poate doar mi se pare. Dar ceva e cert: nu e vară, nu e o zi obișnuită și cu siguranță nu voi ieși azi în oraș. Sunt în carantină. Nu știu nici ce zi a săptămânii este, nici câte zile au trecut de când nu am părăsit casa. Am renunțat la numărat după primele 14. O voi numi ziua ”n”.La toate orele am scris ca dată ”ziua n” pentru că acele cifre puse perfect una lângă cealaltă nu mai înseamnă nimic pentru mine. Fiecare zi este identică cu cea care a trecut și cu cea care va urma, căci am epuizat toate planurile pentru carantină în primele săptămâni. Acum nu mai am un plan. Nu mai am un motiv să mă îmbrac frumos, nu mai am activitate. Sunt un robot. Un mecanism care repetă aceleași mișcări zilnic. Cu fiecare zi, mai dispare câte o parte din spiritul meu, mă topesc. Mă deshidratez.

Ultima oră! În orar scrie ”educație fizică”. Fac o genuflexiune de complezență și încep să râd singură. Îmi dau seama de circumstanțe și mă opresc, iar ochii mi se fixează pe o agendă mai veche, neîncepută care stă plictisită pe birou. Iau un pix aleatoriu din penar și încep să scriu. Nu știu ce mă inspiră să scriu, dar mâna nu se mai oprește. Citind înapoi cuvintele aruncate pe hârtie îmi dau seama că nu au continuitate, că nu au niciun înțeles.
Simt o furnicătura ciudată în stomac și, deși nu o pot identifica, seamănă cu senzația de dezamăgire. Dau pagina și scriu: ”Lucruri de făcut în ziua n”. Mă opresc și mă uit în jur. Fac un tur al apartamentului și mă întorc la birou. Scriu 10 lucruri pe care vreau să le fac și în dreptul fiecăruia desenez câte o casetă pe care plănuiesc sa o umplu cu un ”x” după ce voi îndeplini sarcina. Deja sunt mai fericită. Nu știu de ce, dar am o pornire nebună să mă mișc, să fiu productivă. Primul lucru: îmi fac patul. Mă grăbesc să completez cea dintâi casetă. Privind pagina, încep să zâmbesc. Dar nu un zâmbet șters sau trecător. Un zâmbet larg, adevărat, viu. O activitate atât de banală, de insignifiantă m-a făcut să mă simt din nou cât de cât ”normală”.
Pe parcursul următoarelor ore continui să îndeplinesc sarcinile propuse și marchez fiecare reușită, iar zâmbetele nu încetează să apară. Nu reușesc să termin tot ce mi-am propus până la finalul zilei… Mă întristez și mă ofilesc încet pe patul care mă îmbrățișează, parcă mă înghite.
Dar nu contează! Mai este și mâine o zi. O zi pe care o voi numi tot ”ziua n” pentru că, până la urmă, așa sunt toate. O înșiruire de zile ”n”. O infinită scară a vieții. Dar nu contează pe a câta treaptă sunt. Contează să urc. De acum zilele nu vor mai fi despre cifre sau litere. De acum zilele vor fi pur și simplu zile și împreună vor îngloba evoluție, împlinire și bucurie. Cu sufletu-mi zâmbind, închid ochii.

Articol scris de Amalia Mihăilă.

Ziua de 1 mai, desemnată și Ziua Muncii, reprezenta pentru majoritatea românilor o oportunitate de a simți din plin atmosfera familiară a unei zile libere, petrecute alături de cei dragi. Fie că erau grătare, plimbări lungi prin parc, sau mese copioase în familie, fiecare dintre noi primea din partea acestei zile, satisfacția timpului liber ce era un adevărat motiv de bucurie. Astăzi, în apropierea acestei zile dăm mai multă importanță schimbărilor drastice produse în urma evenimentelor actuale, evenimente ce ne-au afectat la nivel mondial.

Normalitatea devine un privilegiu

În urmă cu numai un an, ziua de 1 mai era învăluită de râsetele noastre, de muzica ce răsuna gălăgios pretutindeni și de mirosul mâncării pregătite pentru a celebra această ocazie mult așteptată, ce pătrundea în aerul primăverii, vestind fericirea tuturor. Adolescenții erau unele dintre persoanele care se bucurau cel mai mult de o pauză bine-meritată, fără stresul temelor si lecțiilor zilnice. Majoritatea copiilor profitau din plin de această perioadă, ieșind din casă și petrecându-și o mare parte din timp afară. Poate că unii dintre noi vedeau această zi ca pe o oportunitate de relaxare, fiind data care dădea start-ul tuturor vacanțelor din sezonul estival.
În ciuda faptului că toate acestea se întâmplau acum un an, iluzia timpului este principalul factor care ne-a afectat în această perioadă. Avem impresia că trăim aceeași zi la nesfârșit, ne-am format noi obiceiuri adaptate timpului petrecut în casă, mecanisme ce sunt puse în aplicare fără a ne da seama. Mulți dintre noi nu realizează că acum câteva luni situația era complet diferită, că acum puțin timp aveam dreptul la liber arbitru. Puteam ieși din casă oricând și cu orice ocazie. Apropierea zilei de 1 mai ne intensifică dorul față de normalul de odinioară, ce acum ar părea un adevărat privilegiu. Cu sigurață, mulți dintre noi vor încerca să reproducă tot ceea ce obișnuiau să facă an de an cu ocazia acestei sărbători, însă pentru unii dintre noi, acest lucru ar putea fi mai greu decât ne-am imagina.

Ce ar trebui să realizăm

În ciuda faptului că în urma acestei pandemii, ce ne-a adus în pragul unei crize sanitare, afectând situația educațională, economică, politică și socială la nivel global, multe lucruri se vor schimba, micile plăceri de care ne bucuram odinioară vor rămâne la dispoziția noastră. Dacă în trecut ziua de 1 mai reprezenta doar o oportunitate de a face un grătar alături de prieteni și familie, acum, la un an distanță, putem reevalua toate aspectele vieții noastre. În momentul în care vom trece parțial peste această situație, putând ieși din nou afară, ar trebui să valorificăm lucrurile pe care acum câteva luni le consideram doar niște plăceri banale. De 1 mai, în timp ce încercăm să vizualizăm și să recreem modul în care ne petreceam timpul înainte, am putea să privim viitorul, ce va fi chiar mai strălucit, dacă învățăm să prețuim cu adevărat, micile plăceri ale vieții.

Articol scris de Antonia Ciutacu.

Observând arhitectura din zilele noastre și ritmul în care aceasta evoluează, ne este greu să credem că, în secolul al XVIII-lea, Marc-Antoine Laugiere teoretiza conceptul “The primitive Hut“, “Adăpostul Primitiv“, iar la mai puțin de două secole după aceea, Ron Herron lucra la schițe pentru proiectul “Orașul Umblător“. Dar cum am ajuns în prezent să echilibrăm balanța dintre cele două lumi complet diferite, parcă dimensiuni paralele față de cea în care trăim acum?

ARHITECTURA PÂNĂ ÎN SECOLUL XIX

Până în secolul al XIX-lea s-au înregistrat schimbări minimale în arhitectură. Ideea de arhitect era sinonimă cu cea de maestru constructor. Aceștia foloseau materiale care se aflau la o disanță mică de locul în care lucrau, astfel încât, doi, trei oameni să le poată transporta. Totul era lucrat manual, iar materialul principal de construcție era piatra, greu de prelucrat și sculptat. Limitarea din punct de vedere al prelucrării resurselor a dus, atât la o evoluție foarte înceată a mișcărilor și stilurilor arhitecturale, cât și la consolidarea unor concepte precum “Adăpostul Primitiv”. Teza lui Marc-Antoine Laugiere, scrisă în jurul anilor 1700-1800, evidențiază scopul principal al unei clădiri de-a lungul istoriei: de a proteja omul de brutalitatea climei. Această teorie trece cu vederea valoarea estetică a corpurilor arhitecturale și se focusează pe practicalitatea acestora, ideea principală fiind ca forma să rezulte din funcție.

CUM A AFECTAT REVOLUȚIA INDUSTRIALĂ ARHITECTURA? ZGÂRIE-NORI ȘI MAI DEPARTE…

Odată cu Revoluția Industrială, a luat naștere motorul cu aburi, care a facilitat prelucrarea termică a diferitelor materiale, în special cea a ferului. Acestea au dus la o mare schimbare în evoluția arhitecturii. Progresul a devenit cu mult mai rapid, atât din punct de vedere structural, cât și estetic. Evoluția în arhitectură, la nivel mondial, într-un timp atât de scurt, a avut un impact major asupra mentalității oamenilor. Schimbările au fost atât de rapide, încât au dus la propuneri de domeniul fantasticului precum schema Orașului Umblător (“Walking City” – 1964). Deși acest proiect nu a fost niciodată realizat, el dovedește că lumea este plină de idei spectaculoase. Împrejurările creative din acea perioadă au influențat arhitecții să meargă cu planurile până la limitele imaginației și mai departe, chiar printre nori… Un bun exemplu al unei idei mărețe realizate este The Empire State Building. Construită în 1931, pe parcursul unui singur an, a fost cea mai înaltă clădire din lume, 102 etaje, timp de mai mult de 40 de ani. Un vis pentru majoritatea dintre noi și o sursă de inspirație pentru arhitecții care au urmat. Inspirație, dar și competiție. Acum avem zgârie-nori precum The Shard (Londra), Shanghai Tower (Shanghai) sau Burj Khalifa (Dubai), cea mai înaltă clădire din lume, cu 163 de etaje!

Haideți să nu ne limităm imaginația la vechile blocuri comuniste care ne înconjoară! Haideți să ne construim acest mare oraș umblător, sau măcar să urcăm la etajul 102 al celui mai faimos zgârie-nori din lume și să ne lăsăm imaginația să cutreiere drumurile infinite pe care arhitectura ni le pune la dispoziție!

Articol scris de Amalia Mihăilă.

Muzica (din gr. Mousike) reprezintă arta de a exprima sentimente, stări și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică, fiind plăcută auzului…sau încă o definiție la care societatea s-a limitat privind această artă. Muzica este mai mult decât atât, este, mai exact, “limba îngerilor” , o limbă pe care, ulterior, lumea a început să o înțeleagă, nu prin înțelesul concret al cuvintelor, ci prin faptul că oglindește toate ondulațiile misterioase ale sufletului, fără putință de prefăcătorie. Astfel, fiecare dintre noi își poate crea propria definiție a acestei arte în funcție de ceea ce simte. De aici ne dăm seama că, prin ambiguitatea sa, muzica nu este ceva concret, este de fapt ceva frumos.

GUSTURILE MUZICALE NU SE DISCUTĂ!

Se spune că genul de muzică pe care îl asculți cel mai frecvent dezvăluie, fără să îți dai seama, câteva lucruri despre tine. Cel mai frumos lucru pe care muzica îl pune în lumină este că toți suntem diferiți și că, în același timp, toți deținem farmecul propriu, acela prin care ne diferențiem, prin care ne individualizăm, care ne face să simțim că suntem într-adevăr oameni. Dacă ar fi să ne imaginăm tabloul societății ilustrat pe o pânză, am ajunge la concluzia că nu este perfect, dar măcar nu este o utopie. Fiecare reprezintă o pată diferită de culoare, iar cât timp oferim ce am avut mai bun, trebuie să ne mulțumim cu rezultatul și data viitoare să încercăm și mai mult. La fel este și în muzică: niciun cântec nu este perfect, mereu va exista loc de “mai bine” , însă trebuie să învățăm să apreciem muzica ca un întreg, trebuie să înțelegem că în spatele fiecărui cântec, oricărui gen ar aparține acesta, este foarte multă muncă: cel care compune versurile își exprimă gândurile pe o foaie de hârtie, iar cel care cântă își exprimă gândurile prin sunete. Mai pe scurt, dacă cineva preferă heavy metal-ul în fața oricărui alt gen, nu ar trebui să spună că o persoană care preferă pop-ul nu are gusturi. Stilul muzical pe care îl ascultăm este o alegere personală, este ceea ce ne place nouă, ceea ce ne face diferiți. Respectul care există între majoritatea dintre noi, indiferent de etnie sau de culoarea pielii ar trebui să existe și când ne referim la stilurile muzicale pe care le ascultăm.

TIMPUL TRECE, MELODIILE RĂMÂN…

Muzica ne va încânta mereu printr-o diversitate de genuri, însă, ar trebui să ne lăsam mai des purtați de ritmul melodiei noastre preferate, să înțelegem mesajul transmis, să simțim cum ni se face pielea de găină și să trăim prin muzică. Aceasta nu este doar un mod de exprimare, muzica este și un stil de viață! Cum să uiți melodia care ți-a marcat adolescența? Cum să uiți primul concert la care ai mers sau primul autograf pe care l-ai primit? Cum să uiți acea trupa care era în trend acum 10 ani? Unele melodii ne plac, însă alte melodii sunt ceva mai mult, căci ne reamintesc de anumite etape ale vieții…Timpul trece, încărcat de amintiri, iar melodiile rămân cu el.

Articol scris de Mara Zaharia.

Interviu cu Miruna Maria Solomon, Mara Boană, Smaranda Andronic și Smărăndița Dumitriu

Legătura om-artă

De când a existat omul, a existat și arta. Creația este, probabil, un impuls înnăscut omului, deoarece de când avem mărturii ale existenței oamenilor, sau a predecesorilor acestora, avem și anumite modele artistice. Încă din epoca pietrei au fost găsite oase tăiate sau sculptate de mamut; au fost găsite instrumente rudimentare de percuție datând de acum 165.000 de ani. Oamenii preistorici dansau, cântau, sculptau și pictau cum o facem și noi, urmașii lor. Omul a și evoluat împreună cu arta. Datorită unor figuri emblematice, s-au făcut avansuri spectaculoase, revelații artistice și intelectuale. Aceste personalități, a căror ideologii au fost respinse inițial, au ajuns să schimbe umanitatea. Totuși, cum se schimbă o societate prin artă? De ce suntem conectați, cumva, prin creație, până și cu omul preistoric? Ce este arta și de ce suntem noi artiști? Deoarece toate aceste întrebări nu au un singur răspuns, am cerut opinia a patru persoane cu experiențe artistice diferite.

Perspectiva regizorului în devenire

Maria Miruna Solomon are 16 ani, este în clasa a X-a la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău. Miruna este tipul de persoană care, până și în condițiile în care ne aflăm în momentul de față, vrea să fie productivă, să se întreacă pe sine. Deși se axează pe anumite ramuri ale artei moderne (scurtmetraje, videopoeme, documentare, travel videos, poezii publicate în antologii și reviste internaționale), ea nu are un hobby anume, relatând că: „mă ocup de toate”.

Când ai început să te manifești artistic și de ce?

„În literatură, prima distincție a venit în școala primară, când am câștigat un concurs și am fost publicată în prima antologie. Astfel, am avut ocazia să cunosc oameni importanți în domeniu (Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolae, ș.a). În film, mult mai târziu, la sfârșit de gimnaziu. Ambele sunt pasiuni din copilărie (și zic eu de viitor), pentru care am lucrat până am obținut rezultate.”

Ce este arta pentru tine?

„Presupun că e un mecanism de exteriorizare, ca oricare altul. Oamenii care fac artă sunt în mod inerent entertaineri, și poate că dincolo de nevoia de a explica ceva intrinsec se află și o mică dorință de a fi recunoscut, de a revoluționa ceva, de a deveni cu adevărat bun în ceva ce aduce împăcare și altor oameni.”

Perspectiva tinerei balerine

Mara Boană are 17 ani, este elevă la Colegiul Național de Artă „G. Apostu” Bacău, dar și la Colegiul de Coregrafie din Kiev, Ucraina. Mara a avut prima tangență cu baletul la vârsta de 5 ani și de atunci s-a îndrăgostit de acest gen de dans, intrând în lumea baletului profesionist la vârsta de 10 ani. Ea spune că flacăra pasiunii ei pentru dans a fost faptul că era pe scenă, că: „pot arăta publicului ceva ce nu are ocazia să vadă zilnic”. De atunci până în ziua de astăzi, Mara a făcut înconjurul lumii, participând la concursuri sau olimpiade internaționale.

De ce continui să dansezi?

„Îmi place să îmi împing ceea ce pare a fi limita, fizic, dar și psihic și deși este o viață grea, nu cum pare, cred că este un privilegiu să te poți numi artist.”

Care este inspirația ta?

„Baletul nu implică creație din partea dansatorului, ci doar interpretare. Pe mine mă inspiră în felul de dansau balerinele din trecut, pentru că simțeau cu adevărat mișcările și nu doar le executau, cum se întâmplă foarte des în zilele noastre.”

Ce este arta pentru tine?

„Arta este ceva necesar și nu doar o plăcere. Pe lângă faptul ca totul ar fi atât de anost și lipsit de culoare fără artă, toată societatea noastră ar fi diferită, deoarece am fi lipsiți de cultură. La un nivel mai personal, nu aș putea trăi fără artă, pentru că deja a devenit o parte din mine și nu m-aș putea vedea făcând orice altceva, care să-mi aducă atâta fericire.”

Perspectiva amatorului de artă

Smaranda Andronic are 18 ani și este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național „Gheorghe Vrănceanu” Bacău. Ea cântă la pian sau dansează ca hobby, nu se consideră neapărat artistă. A început lecțiile de pian în clasa I și le-a continuat timp de 7 ani, fiindcă dorea să: „învăț să mă exteriorizez prin muzică”. Dansul, însă, i se pare un „schimb de energii mistic” care o relaxează.

Ce te inspiră în artă și de ce?

„Acei oameni, care parcă intră într-o transă atunci când cântă, dansează, joacă pe scenă etc. și se transpun într-un univers transcendent al emoțiilor, creând o reacție în lanț, ce îi ajută și pe restul să trăiască aceeași experiență. Aceasta este manifestarea absolută a artei pentru mine, când se produce desprinderea trupului de suflet și contopirea sufletului cu arta”.

Ce este arta pentru tine?

„Este echilibrul perfect și necesar dintre rațiunea zilnică și sensibilitatea pe care trebuie să o protejăm. Este un loc fără reguli, greșeli sau bariere, ce-mi permite să creez tot felul de scenarii, capabile să mă desprindă de prezent. Este intermediarul care te învață să empatizezi cu cineva sau ceva total străin ție. Este un sentiment foarte personal, al cărui anonimat doar eu decid dacă îl dezvălui sau nu. Este ceva omniprezent, dar care are nevoie de un suflet pentru a exista. Pe scurt, este unul din motivele pentru care merită să trăiești.”

Perspectiva psihologului

Smărăndița Dumitriu a devenit psiholog al Centrului de Hemodializă Spital Județean Bacău acum 5 ani, având o experiență anterioară în domeniu de 7 ani, la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Socola”. Doamna psiholog menționează că nu are neapărat o legătură strânsă cu arta, dar că a folosit creația pentru a se elibera de anumite stări emoționale când simțea nevoia: „Creația este un mod de exprimare al emoțiilor. De aceea există art-terapia!”. Totodată, consideră că omul și arta au fost interdependenți până în momentul de față tocmai din acest motiv: „Omul preistoric făcea picturi rupestre, sculpturi religioase, sau instrumente rudimentare pentru că nu avea multe alte mijloace prin care sa se exprime. Arta este o eliberare a trăirilor, o acceptare a evenimentelor petrecute de-a lungul vieții omului. Iar umanitatea necesită astfel de mijloace, întrucât un om diferă de un mamifer oarecare prin conștiință, prin capacitatea de a simți și de a judeca la nivel înalt. De aceea, omul trebuie să-și descarce cumva tulburările create de aceasta. Spre exemplu, din experiența mea, persoane care au trăit traume majore au reușit să își accepte soarta în urma artei.”

Cum influențează manifestarea artistică dezvoltarea personală?

„ Manifestarea ajuta la o conduită mai bună, ne modelează comportamentul; te armonizeaza fizic și psihic. De aceea, studiul artei a fost introdus în școli încă din vremea lui Aristotel. Arta ajută și la relațiile interpersonale, la introspecție, la auto-cunoaștere. Prin muzică, spre exemplu, orice om se poate exprima, fie că ai voce sau nu. Fiecare poate asculta o melodie care îi place, fiecare are posibilitatea să cânte, să se eliberează prin artă.”

Cum este utilizată arta în terapie?

„Un coleg de-al meu din Iași care lucrează în mod special cu copii, utilizează terapia prin joc. Din punctul meu de vedere, și jocul este o formă de artă, pentru că dezvoltă creativitatea. O altă colegă, care lucrează în Bacău folosește povești terapeutice și desene. Copiii în general se exprimă printr-o formă artistică. Când lucram la Socola, îmi încurajam pacienții să își deseneze emoțiile. Era util, mai ales când persoana respectivă era introvertită sau avea un blocaj emoțional. Adolescenții beneficiază de forma terapeutică a artei odată în plus. Ei sunt in haos, mental vorbind, din mai multe aspecte. În general, însă, psihologia se axează pe ce exprimă arta, nu pe cum arată.”

În general, cum și când încep oamenii să creeze?

„Consider că impulsul vine spontan. Poate sa vină oricând. În momentul de față, sunt șanse să vină mai devreme ca de obicei; trăim într-o societate în care părinții caută să-și ducă copiii la cât mai multe activități. În societatea modernă, posibilitatea unui copil de a-și exprima talentul este foarte mare la o vârstă fragedă. Orice domeniu al artei creează disciplină, când părinții nu au cum.”

Talentul este ceva înnăscut sau dobândit?

„Este înnăscut, nu dobândit, clar. Putem deveni experți în a cânta la pian, dar în interiorul nostru trebuie să existe deja un talent. Performanța este dobândită. Având în vedere că talentul este înnăscut, nu știm exact de unde vine, totuși; poate fi o moștenire. Și este foarte greu să definești talentul, mai ales când arta are un spectru nelimitat. Arta există în orice domeniu, deci talentul este, și el, în orice domeniu.”

Omul face artă sau arta face omul?     

Omul este o ființă sensibilă; el își formează personalitatea în funcție de genetica lui, de mediul în care se dezvoltă și crește. Totodată, el simte și este afectat de propriile emoții, de propriile trăiri. Conștiința sa nu îi dă pace cât timp el este în viață. De aceea, el are nevoia să creeze, are nevoia să se exprime și uneori are chiar și talentul de a face asta. Arta conferă pace și admirație față de uman, atât artiștilor, cât și publicului; oferă șanse de introspecție și dezvoltare personală. Pe măsură ce umanitatea avansează ideologic, tehnologic, etc. avansează și artistic, deoarece arta este unul dintre atuurile noastre față de maimuță. Un alt principiu ce îndepărtează omul de alte mamifere este capacitatea de a fi coordonat social. Comunitățile se formează pe baza unor interese comune, fie că sunt de natură artistică, religioasă, etc. Deci, arta diferențiază omul de animal, avansează odată cu el, îl unește cu alte persoane. Arta, în sine, nu poate fi definită concret printr-o singură ramură a sa; este tot ceea ce omul creează cu un anumit scop la mijloc, cu o anumită semnificație ascunsă care este transmisă tuturor celor care o vizualizează. Există un artist în fiecare om și fiecare om este artist; trebuie doar să își găsească domeniul!

Articol scris de Ilinca Roșu.

Dă share acestui mesaj la cel puțin 100 de persoane sau vei avea parte de un an cu ghinion (hah cam târziu). Stai liniștit, nu e ceea ce credezi. N-am eu norocul unui share atât de masiv. Cam așa începea fiecare mesaj spamat, „în caz de”, pe net acum câțiva ani, conceput de oameni cu un simț fin al umorului, fără ca măcar sa fie în preajma zilei de 1 Aprilie. Între timp, însă, vremurile s-au mai schimbat, umorul de asemenea, doar oamenii au rămas aceiași.

UMORUL ESTE, ȘI EL, EREDITAR?

Totuși, nu putem trece cu vederea faptul că ne tragem dintr-un popor cu foarte mult umor. Calitatea unui comdeiant stă în carisma lui, în faptul că el este comic fără ca măcar să fi încercat (umorul involuntar). De exemplu, noi chiar aplaudăm la aterizare în mod neironic sau ne îmbracăm în fâș la nuntă fără să fie dresscode, facem colecție de cruciulițele pe parbriz sau punem mileuri chiar și pe smart tv, dar să nu uităm de punga cu pungi și de supărarea supremă de la bloc de a bate în țeavă. Însă, contează că se râde, chiar dacă de noi sau cu noi. Totuși cele mai bune glume tot părinții noștri le fac. Cum se face că atunci când sunt supărați, iar tu chemi un prieten acasă, ei pe lângă că fac mișto de tine în fața ta și cu prietenii tăi și le gătesc lor ceva separat, își mai iau și toată armura de ospitalitate falsă. Sincer nu știu de unde atâta umor pe ei uneori…Aa, ba da, știu. De pe WhatsApp. Din frățiile alea ale lor cu ”meme-uri” din 2010, la care chiar că râd singuri.

PENTRU O VIAȚĂ SĂNĂTOASĂ NU UITA SĂ TE PROSTEȘTI

Nevoia noastră de umor și comedie este complet firească. Odată cu seriozitatea excesivă, se instalează plictiseala și, cel mai dăunător, autocenzura, uitând cum e să te mai prostești. Acest „a te prosti” , sau putem prelua și din engleză sintagma „make a fool out of yourself”, este foarte constrctuiv, de fapt. Eu îi admir sincer pe cei care se prostesc cu stil. Nu ar trebui să ascundem ludicul și copilărescul din noi de dragul rigorilor, conformării sau formalităților.

DACĂ N-AI DE CINE RÂDE, RÂZI DE TINE

Sunt adepta faptului că autoironia este foarte benefică din două motive. Primul ar fi că ajută la construirea unei obiectivități față de propria persoană, făcând singur haz de propriile defecte într-o manieră constructivă, iar al doilea, că te poate sustrage din încercările altora de a te ridiculiza. Prin simplul fapt că le tai elanul, ei știu că oricum tu nu te vei supăra.

INFILTRAȚII DE NEIDENTIFICAT

Umorul din online este adesea generat de reacțiile oamenilor mai degrabă decât de gluma în sine. Adică tot contextul devine și mai amuzant atunci când niște neinvitați cu “păreri” se atacă de la ceva spus, sau nu, în mod ironic. Oricum nici nu mai contează intenția inițială întrucât confuzia generată creează tot comicul de situație care se prelungește la nesfârșit. Luați spre exemplu pagina de Facebook Revoluția Pământului Plat România. Persoanele de acolo se împart în 2 categorii – cei care cred cu înverșunare în această conspirație și au un IQ egal cu numărul de colțuri ale Pământului și cei care intră în grup doar ca să se amuze și să facă mișto de primii. Merită să trageți o privire, este înduioșător. Pentru că în general în locurile astea exagerările sunt inevitabile.
Cred că ruptura între generații apare atunci când sunt folosite niveluri diferite ale umorului. Abia noi putem ține pasul cu toată caterinca și, uitându-ne retrospectiv, nu cred că ne gândeam că vom ajunge în stadiul actual al meme-urilor.

EVOLUȚIA SAU INVOLUȚIA MEME-URILOR

Trebuie să recunoaștem că ce se întâmplă de ceva timp încoace este next level, adică putem fi mândri că am fost martorii unei revoluții umoristice care a transformat meme-urile în ceva mult, mult mai complex. Însă, odată cu această complexitate apare incoerența. Și nonsensul. Și multe alte influențe postironice care se joacă cu mintea și nevoia noastră nestăpânită de a căuta un sens acolo unde nu există. Este evidentă schimbarea dintre postările complet inofensive de prin 2008-2010, când era sufiecient să pui pe un fundal o poză cu troll face, adăugai un caption și gata. Până prin 2013 mai puneai ,,the grumpy cat” sau ,,pepe the frog” și puteai fi considerat amuzant. Dar o nouă eră se întrezărea. Este era dark, surreal memes, care din 2014 încolo umple Internetul cu prea multe straturi de ironie pe care n-ai cum să nu le adori, fiindcă exact lipsa plictisitoarei coerențe le face atât de comice. Mai ales că se adresează relativ unei elite, pentru că nu toți înțeleg contextul, iar asta te include în subcultura vastă din online a umorului, care nu prea mai are reguli sau bariere. Această diversitate explică comunitățile care variază de la extrem de ciudate și neînțelese, până la unele chiar întunecate și demne de report. Dar fiecare are dreptul și privilegiul de a-și selecta doza de umor care i se potrivește cel mai bine, pentru că este în mare parte ceva total subiectiv. Adică, de câte ori nu ți s-a întâmplat să râzi cu lacrimi la vreun meme, iar atunci când vrei să-i împărtășești și mamei tale, ea tot te întrebă “Da cine-i ăsta?”, cu o nevinovăție în ochi ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Ba chiar s-a întâmplat ceva, ai stricat toată gluma, mai ales fiindcă vrei să ți-o explic.

UMORUL NE UNEȘTE

Cu toate că suntem înconjurați de mai mult umor și liberă exprimare ca nicodată, oamenii parcă râd din ce în ce mai puțin. De aceea nu așteptați prilejuri de tipul 1 Aprilie pentru a face o farsă și râdeți cât de mult puteți, cu prietenii sau de prietenii voștri, fiindcă fericirea înseamnă în fond a-i face fericiți pe cei din jur, iar scopul comediei nu poate fi altul decât de a ne aduce mai aproape unii pe alții.

Articol scris de Smaranda Andronic.

O PRIVIRE MAI ÎNDEAPROAPE ASUPRA TEATRULUI

     Din 1962 până în timpurile noastre, data de 27 martie a fost mereu una reprezentativă. După cum bănuiesc că presupune fiecare, această zi este deosebită mai ales pentru cei care aleg să trăiască în lumina reflectoarelor, pe o scenă, memorând zilnic sute de replici și cei care au ca scop să reproducă anumite scenarii, să transmită emoții mai mult sau mai puțin complexe. Presupun că majoritatea lectorilor au realizat până în momentul de față că am făcut referire la Ziua Teatrului, o zi unică, în care ar trebui să recunoaștem împreună forța de comunicare pe care arta teatrului o deține, totodată și faptul că ne ajută să descoperim diverse lumi, dar, în mod special lumea lăuntrică a Homo sapiens-ului.

CE NU ARATĂ ACTORII

Se trag cortinele, spectacolul începe. Pășesc pe scenă, își spun replicile, sunt aplaudați. În ochii unui spectator, poate părea un mecanism ușor de înțeles. Ce nu vede publicul, însă, este efortul din spatele unui spectacol reușit. Orele întregi de repetiții, aceleași replici spuse la nesfârșit pentru ca, pe scenă, să fie perfect; căci acesta este „darul“ unui actor. Să stârnească acelui spectator o emoție mai puternică decât a trăit vreodată. Să aducă un simplu zâmbet persoanei care avea nevoie de unul. Un actor adevărat reușește să-și concentreze energia spre înțelegerea prototipurilor umane, lăsându-se purtat de sentimente și de bătăile inimii, arătând astfel publicului o utopie în care duce un trai frumos, fără lipsuri.

ACTORI inDEPENDENȚI

La un spectacol, se pune în scenă un rol, care, de altfel, este interpretat prin multă muncă, talent și ambiție de un actor. La terminarea spectacolului, actorul este admirat, aplaudat, felicitat. Și atât. Nimeni nu știe ce se întâmplă la sfârșitul replicilor. Nimeni nu se gândește la cum trăiesc actorii. La cât de dependenți sunt de teatru. De acel spectacol, de acel ultim bilet vândut care a umplut sala. De biletele care, acum, nu se mai vând. De publicul care nu mai vine la teatru cum venea odată… Actorii independenți au ajuns, astfel, dependenți, devenind, fără voință, reprezentanții mișcării care poartă numele de „Actor inDEPENDENT“, explicată, mai minuțios, de actorul Marius Manole, alături de alți manifestanți precum Oana Pellea. Prin intermediul acestei manifestări, se dezvăluie un aspect al teatrului care, până acum, nu a părut să aibă o importanță așa mare, dar care a ajuns să afecteze viața actorilor, traiul acestora, dar niciodată interpretarea lor. Mișcarea are ca scop principal strângerea a cât mai mulți iubitori de teatru, care, prin vizionarea unui spectacol și achiziționarea unui bilet, să aibă grijă de actorii pentru care chiria reprezintă un impediment financiar.

IMPORTANȚA ȘI EFECTUL ACESTEI ZILE

     Astfel, Ziua Teatrului nu constă doar în comemorarea unor actori arhicunoscuți, cum ar fi Tamara Buciuceanu sau Radu Beligan, ci și în aprecierea corectă a actorilor din ziua de astăzi, care indiferent de trecerea timpului muncesc din greu pentru a menține “în viață” arta teatrului. Noi, oamenii, reprezentăm florile dintr-o grădină, iar actorii se numără printre acele flori care ne încântă câmpul vizual prin coloridul variat, însă, în același timp, și printre florile care ne îmbată cu un parfum superb. Actorii reprezintă unele dintre cele mai frumoase flori din grădina noastră, căci sunt oameni simpli cu gândiri complexe, sunt oameni buni, care aspiră spre înalt,dar nu putem schimba faptul că cele mai frumoase flori sunt culese cel mai repede. Aceștia sunt conștienți că peste 50 de ani, sau poate peste 100, teatrul va dezvolta noi ramuri, însă, exact ca un buchet de flori primit de la persoana iubită , poate fi înlocuit cu unul nou, dar are un simbolism aparte și nu poate fi uitat. Propun ca astăzi, doar pentru o zi, să ne gândim că suntem mai mult decât niște flori într-o grădină, să “evadăm” din stilul zilnic de viață și să urcăm pe scenă, să promovăm această artă și să fim personajele unei piese de teatru care, în cinstea eroilor acestei arte, merită să fie jucată bine!

Articol scris de Akil Aida și Mara Zaharia.

O lebădă…plutește, traversând luciul apei dintr-un loc în altul. Calmă, inexpresivă, cu gâtul lung și aripile larg deschise își parcurge traseul grațioasă, plină de seninătate. Nimeni nu observă ce obstacole întâmpină în adâncul apei sau cu câtă rapiditate trebuie să își miște membrele…Nimeni nu-i observă sacrificiile existenței. Metaforic vorbind, pentru unii considerat doar un stil de dans, pentru alții un stil de viață, baletul reușește să se afirme prin afinitate și prin ușurința mișcării, devenind muzică pentru retină.

ÎNCONJURAȚI DE TUTU-URI ȘI PANGLICI ROZ

Mulți oameni consideră că această artă se învârte doar în jurul unor rochițe galante, tiare sclipitoare sau panglici roz, atribuindu-i baletului această culoare, chiar și cu o fundiță deasupra! Dar nu multă lume cunoaște lăuntricul acestui univers plin de sacrificii. Începând cu formele propriului corp, cu forma brațelor, continuând cu mintea concentrată în fiecare secundă și repetarea aceleiași mișcări mlădioase de cel puțin 10 ori până când totul arată perfect, arta baletului a fost proclamată în S.U.A la începutul acestui an, cel mai solicitant job, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic.

Devotamentul, sofisticatele denumiri din limba franceză, spectaculozitatea și istoria din spatele cortinei baletului clasic reușesc să fascineze, dar și să își selecteze publicul. Balete precum “Lacul lebedelor”, “Romeo și Julieta” sau “Frumoasa din pădurea adormită” izbutesc să stârnească curiozitatea și pasiunea micilor balerine, descoperindu-și puritatea și inocența prin muzica clasică de calitate, alături de costumele plăpânde și fluturarea picioarelor. Dar de aici și până la a ajunge la 8 ore pe zi de muncă, la trierea prin audiții pentru roluri la unele dintre cele mai prestigioase teatre din lume, trebuie realizate sacrificii enorme pentru a înfrunta obstacolele întâlnite. Accidentele fizice și conflictele cu propria ta gândire completează acest sacrificiu al performanței unui artist.
Cerințele baletului clasic îi dictează întregului corp că trebuie să funcționeze perfect, în special coloanei vertebrale, poziția firească a corpului fiind cu membrele inferioare aliniate în plan sagital. În definirea complexității acestei arte, dansul clasic stă la baza multor stiluri de dans: contemporan, neoclasic, de caracter și chiar și la baza dansului modern.

EXISTĂ VIAȚĂ DUPĂ BALET?

Pentru că nu întotdeauna dăruirea pe care o oferă le aduce satisfacție, mulți artiști rămân cu această artă, grea de cucerit, doar în suflet. Aceștia reușesc să includă baletul în viețile lor de zi cu zi ca și mici plăceri ale vieții, deoarece ca și sportul, dansul clasic ne formează echilibrul de care cu toții avem nevoie.
Arta care îți dezvoltă simțul esteticului, te plimbă cu capul în nori și te lasă cu corpul pe pământ, formând armonia și balansul artistic cu care se hrănește un adevărat iubitor de frumos.
Cum spune și Martha Graham,

Corpul spune ceea ce cuvintele nu pot

, așa că trebuie să continuăm să plutim, precum lebăda, pentru a ne lua zborul la un moment dat. Eu încă plutesc…cu ajutorul unei tiare și al uni tutu alb. Ce ar fi să ne luăm zborul?!

Articol scris de Mara Bălăiță