Voi trage aer în plămâni, cât pentru toate zilele când nu am făcut-o.
Nu știu. Nu știu ce se va întâmpla când voi ieși; dacă „va fi bine”, așa cum zice toată lumea că va fi. Dacă vom avea o criză mondială, dacă totul va reveni la normal, ca la început. Nu știu dacă va mai fi un „normal”. Dacă mă voi putea bucura de toate plăcerile mici ale vieții, cum am făcut-o până acum.
Dar, la un moment dat, voi ieși. Îmi voi pune alarma de dimineață, ca să mă bucur de toată ziua. Când pășesc afară, mă voi opri în loc. O să cuprind cu ochii tot peisajul. Este cald afară, însă căldura soarelui e îmblânzită de o briză plăcută. Lacrimi fierbinți curg pe obrajii deja încălziți. Ating copacul care, de la geam, părea așa singur. Acum sunt eu cu el. Îi ating scoarța proaspăt vopsită cu var. Îi ating crengile cu frunze acum înverzite. Nu stau mult, căci deși am mai văzut lumea, acum o văd cu alți ochi. Ochii libertății.
Mă bucur de fiecare pas pe care-l fac. De aerul dulce care-mi intră în sânge. Mergând pe stradă, îmi aduc aminte de diminețile reci de primăvară de care mi-e atât de dor acum. De drumurile până la liceu și înapoi, de mirosul cafelei de dinaintea orelor de școală. Trec pe lângă liceul părăsit, fără nicio urmă de adolescenții care îl umpleau de viață. Nimic nu mai e la fel acum, totul s-a schimbat.
Dar a trecut. Și tot ce-mi doresc acum este chiar în fața mea. Îmi doresc viața pe care o trăiesc. Visez la ce va fi de acum încolo, la ce voi face. Voi alerga până mă va durea tot corpul, voi dansa cu prietenii mei până dimineața. Voi râde până mă vor durea obrajii. Voi sta în ploaia caldă de vară, voi simți soarele puternic intrând în mine. Mă voi lăsa purtată de vânt, voi simți picăturile de rouă dimineața. Mă trezesc cu fiecare răsărit, privesc fiecare apus. Mă bucur de încă o zi.
Acum înțeleg ce înseamnă artă. Viața e o artă, în cel mai propriu sens al cuvintelor, iar această artă trăiește în toate lucrurile din jurul meu. În culorile vibrante din cerul inocent, de la pastelurile dimineților, la albastrul puternic, la culorile calde ale asfințitului. În muzica și freamătul vieții. În emoția dansului, în trăirea poeziei, în necunoscutul filmelor. În noi.
Îmi văd prietenii, pe toți, iar atunci când îi văd, sunt sufocată de un sentiment care nu m-a încercat până acum, îmi vine să plâng. Dar e un plâns stârnit de fericirea că încă sunt lângă mine. Îi îmbrățișez minute întregi. De-acum, voi spune ce simt, le voi da sentimentelor cea mai puternică voce din mine. Oamenilor la care țin, le voi spune că-i iubesc, fără să mă mai tem. Voi simți totul infinit mai intens. Nu voi mai avea niciun regret, nicio ezitare.
Mă întind pe iarba atât de neatinsă, inspir mirosul de natură readusă la viață. Închid ochii. Mă las purtată de gânduri, amintiri, dorințe neîmpărtășite. Trăiesc. Trăim. Și asta e tot ce contează.
Articol scris de Aida Akil.