Deschid ochii. Lumina orbitoare a soarelui mă face să-mi acopăr fața, dar o melodie îngrozitoare nu mă lasă să revin la visul meu pe care deja încep să îl pierd printre notele muzicale. Îmi dau seama imediat că e alarma și mă grăbesc să o închid. Aud pași. Pași mărunți dar fermi care mă motivează să mă ridic din pat. Mă hotărăsc imediat că astăzi vreau să ies la o plimbare lungă prin parc cu prietenii. Un val de fericire îmi acaparează întreaga ființă și mă întorc din fantezie către telefonul care bâzâie în continuare. Când în sfârșit în cameră se lasă tăcerea, observ că ceasul arată ora nouă. Nouă dimineața! De ce sunt trează? Apoi apare și primul mesaj al zilei: ”Ești gata de ora de mate?”. Creierul meu e oficial treaz, sau poate doar mi se pare. Dar ceva e cert: nu e vară, nu e o zi obișnuită și cu siguranță nu voi ieși azi în oraș. Sunt în carantină. Nu știu nici ce zi a săptămânii este, nici câte zile au trecut de când nu am părăsit casa. Am renunțat la numărat după primele 14. O voi numi ziua ”n”.La toate orele am scris ca dată ”ziua n” pentru că acele cifre puse perfect una lângă cealaltă nu mai înseamnă nimic pentru mine. Fiecare zi este identică cu cea care a trecut și cu cea care va urma, căci am epuizat toate planurile pentru carantină în primele săptămâni. Acum nu mai am un plan. Nu mai am un motiv să mă îmbrac frumos, nu mai am activitate. Sunt un robot. Un mecanism care repetă aceleași mișcări zilnic. Cu fiecare zi, mai dispare câte o parte din spiritul meu, mă topesc. Mă deshidratez.
Ultima oră! În orar scrie ”educație fizică”. Fac o genuflexiune de complezență și încep să râd singură. Îmi dau seama de circumstanțe și mă opresc, iar ochii mi se fixează pe o agendă mai veche, neîncepută care stă plictisită pe birou. Iau un pix aleatoriu din penar și încep să scriu. Nu știu ce mă inspiră să scriu, dar mâna nu se mai oprește. Citind înapoi cuvintele aruncate pe hârtie îmi dau seama că nu au continuitate, că nu au niciun înțeles.
Simt o furnicătura ciudată în stomac și, deși nu o pot identifica, seamănă cu senzația de dezamăgire. Dau pagina și scriu: ”Lucruri de făcut în ziua n”. Mă opresc și mă uit în jur. Fac un tur al apartamentului și mă întorc la birou. Scriu 10 lucruri pe care vreau să le fac și în dreptul fiecăruia desenez câte o casetă pe care plănuiesc sa o umplu cu un ”x” după ce voi îndeplini sarcina. Deja sunt mai fericită. Nu știu de ce, dar am o pornire nebună să mă mișc, să fiu productivă. Primul lucru: îmi fac patul. Mă grăbesc să completez cea dintâi casetă. Privind pagina, încep să zâmbesc. Dar nu un zâmbet șters sau trecător. Un zâmbet larg, adevărat, viu. O activitate atât de banală, de insignifiantă m-a făcut să mă simt din nou cât de cât ”normală”.
Pe parcursul următoarelor ore continui să îndeplinesc sarcinile propuse și marchez fiecare reușită, iar zâmbetele nu încetează să apară. Nu reușesc să termin tot ce mi-am propus până la finalul zilei… Mă întristez și mă ofilesc încet pe patul care mă îmbrățișează, parcă mă înghite.
Dar nu contează! Mai este și mâine o zi. O zi pe care o voi numi tot ”ziua n” pentru că, până la urmă, așa sunt toate. O înșiruire de zile ”n”. O infinită scară a vieții. Dar nu contează pe a câta treaptă sunt. Contează să urc. De acum zilele nu vor mai fi despre cifre sau litere. De acum zilele vor fi pur și simplu zile și împreună vor îngloba evoluție, împlinire și bucurie. Cu sufletu-mi zâmbind, închid ochii.
Articol scris de Amalia Mihăilă.