Category: Blog

„Deși a fost o ediție de sacrificiu, I.D.Fest a menținut tinerii actori conectați cu teatrul”, susține Minodora Broscoi, trainer-ul, dar și un fost membru al trupei A.C.T. Bacău. Pentru ea, atelierele au devenit un proiect de suflet, deoarece teatrul amator a fost primul pas în cariera sa de actor profesionist. În această ediție a festivalului de teatru, au avut loc diverse workshop-uri prin care tinerii actori și-au dezvoltat abilitățile de muncă în echipă și de improvizație, în ciuda situației globale.

A.C.T.ori în devenire

Chiar și participanții intrați în trupă în toamna anului 2019, care nu au experiența unui festival precedent, simt că au avut contact cu o lume anterior necunoscută: lumea teatrului, a exprimării și a libertății. Deși există o diferență clară între edițiile din anii trecuți și cea de anul acesta, tinerii artiști au încredere în ceea ce le rezervă viitorul: „Este o experiență pe care nu o mai găsești nicăieri (vorbind despre activitatea sa în trupa A.C.T.)” –Sabina Pricopi. În contrast, cei care se află în ultimul an de activitate voluntară, compară ediția actuală cu cele din trecut, observând: „ Fiind ultimul meu an în trupă, aveam așteptări mari; nu mai există sentimentul din anii trecuți.” –Stancu Andreea, membru al trupei A.C.T.

Anul acesta, în particular, organizatorii au avut parte de diverse încercări, probleme care nu ar fi avut loc în trecut. Astfel, echipa a trebuit să se adapteze situației și să găsească noi soluții, iar festivalul a fost organizat datorită determinării participanților, dar și datorită aprecierii lor față de artă. Faptul că I.D. Fest 21 a fost un succes indică importanța teatrului în timpul unei crize globale. Chiar și în vremuri crunte, omul tinde spre artă și spre frumos. În acest sens, coordonatoarea festivalului, Ioana Enache, afirmă „Am vrut să dăm ceva mai departe, să existe o continuitate pentru organizatori și participanți. A însemnat foarte mult pentru mine că oamenii au avut încredere.”

Ce înseamnă I.D. Fest pentru tine?

este întrebarea la care fiecare membru a răspuns „o a doua familie, o a doua casă”. Frații și surorile ce alcătuiesc familia Among Crazy Thoughts (A.C.T.) au participat la worshop-uri, receptivi și pregătiți pentru experiențe noi. Aceștia au fost gata să râdă și să plângă împreună, să danseze și să alerge într-un spațiu limitat, să se strângă de mâini, legați la ochi, fără a putea să vadă nimic în fața ochilor, punându-și încrederea unul în celălalt. „Atelierele ținute de Minodora ne-au unit mult, ceea ce este benefic, având în vedere că lucrăm mereu împreună, membrii A.C.T. făcând parte și din echipa de organizare” –Ana Maria Munteanu, membru activ.

Minodora Broscoi: A.C.T.riță sau membru al trupei A.C.T?

Minodora Broscoi, actriță la Teatrul Municipal Bacovia Bacău și absolventă U.N.A.T.C. București a fost, pe parcursul a 5 zile, trainer-ul trupei A.C.T., cea care a îndrumat-o spre teatru în adolescență. Aceasta susține că într-o vreme în care simțea că nu aparține vreunui grup, adunarea de actori amatori a fost pentru ea o oportunitate să realizeze cât de productiv îți poți petrece timpul în adolescență. Actrița s-a simțit ca acasă în contextul trupei, atât în trecut, cât și în prezent: „mi-a plăcut energia oamenilor de atunci și îmi place și cea a membrilor de acum”. Astfel, a înțeles că teatrul nu era un episod efemer pentru ea, ci o posibilă carieră: „M-am îndrăgostit de teatru și mi-am zis: Oh doamne, asta îmi doresc să fac toată viața!”. În această ediție se întoarce ca trainer, mărturisind că „pe lângă actorie , mă pasionează și pedagogia. Îmi place energia proaspătă care vine de la adolescenți.”. De asemenea, pe actorii amatori îi sfătuiește să „își urmeze instinctul și să aibă curaj, fiind, totuși, conștienți că meseria nu vine cu atât de multe satisfacții financiare la început. Important e să încerci, căci fără artă și oamenii care o practică, lumea ar fi gri.”.

Așadar, în ciuda crizei globale, festivalul a fost organizat cu succes, dovedind iubirea adolescenților pentru artă și oferind participanților speranța unui nou normal. Relația acestora cu lumea teatrului a fost aprofundată cu ajutorul trainer-ului Minodora Broscoi, care le-a oferit perspectiva unui actor profesionist. Chiar dacă nu toți visează la o carieră în teatru, în urma acestui festival, fiecare participant a realizat importanța acestuia în societatea modernă, faptul că o lume lipsită de artă este insipidă și lipsită de culoare.

Articol scris de Ilinca Roșu și Amalia Mihăilă

Un altfel de an, un altfel de festival!

Turneul I.D Fest începe în… 3,2,1! Tu ți-ai făcut bagajul?!

Nu te stresa, anul acesta îl facem noi pentru tine! Am împachetat deja spiritul de echipă, glumele sunt în geanta de mână, iar surprizele pleacă direct din gara din Bacău! Festivalul național de teatru pentru adolescenți I.D Fest, ajuns la cea de-a 21-a ediție, își anunță apariția într-un an demn de manualele de istorie. Anul acesta reușește să ne surprindă cu o ediție limitată de festival călător.

Ștergem amintirea unui fest clasic pentru a veni în condiții speciale să-ți aducem atmosfera tipică I.D. Entuziasmul nostru a rescris regulile jocului cu mască, iar anul acesta gazdele sunt găzduite fiind atât musafirii cât și organizatorii unui nou concept. Îmbinăm online-ul cu offline-ul, spectacolele trupelor fiind înlocuie de scurtmetraje. Conceptul acestei ediții are la bază călătoria, prezentă sub orice formă: de la stângacele începuturi până la numeroasele aminitiri și destinații care ne formează afinitățile spre frumos.

Cum se va desfășura I.D. Fest Ediția 21

Întrucât în acest an ne confruntăm cu o situație nouă în istoria festivalului, I.D. Fest se va desfășura altfel. Dintr-un eveniment ce aduce anual împreună zeci de tineri iubitori de teatru, anul acesta I.D. Fest se va transforma într-o serie de evenimente restrânse, în mai multe orașe ale țării, pe care urmărim să le documentăm și să le aducem împreună, în online.

Workshop-uri individuale pentru fiecare trupă de teatru ce participă la I.D. Fest

Astfel, în perioada septembrie-noiembrie 2020, I.D. Fest va pregăti workshop-uri și ateliere atât în Bacău, precum și în București, Brașov, Pitești, Botoșani, Timișoara și Câmpina. Atelierele se vor desfășura cu fiecare trupă de teatru de tineri amatori, în aer liber, în prezența unui trainer specializat, cât și a unui număr restrâns de organizatori I.D. Fest, care vor documenta întreaga experiență.

La ateliere vor participa local 4 trupe de teatru amator din Bacău, precum și 6 trupe de teatru amator din alte orașe ale țării. La acestea din urmă, se vor deplasa traineri și organizatori I.D. Fest pentru realizarea și documentarea workshop-urilor.

În cadrul tuturor workshop-urilor se vor respecta măsurile de distanțare socială, de protecție și prevenție a răspândirii coronavirusului.

Anul acesta accentuăm partea socială a proiectului I.D. Fest

În anii trecuți am organizat spectacole de teatru și improvizație în cadrul Penitenciarului Bacău, un proiect ale căror rezultate ne-au motivat să accentuăm latura socială a activității noastre.

În acest an, cu sprijinul Fundației Orange, vom organiza o serie de ateliere destinate tinerilor victime ale delicvenței juvenile, cât și unor grupuri de tineri orfani, scopul acestora fiind promovarea teatrului ca metodă non-formală de educație, de reintegrare și incluziune socială. Aceste workshop-uri se vor desfășura într-un interval aproximativ de 3 luni, de îndată ce vom reuși să implementăm toată măsurile de protecție și prevenție necesare, contra coronavirusului, pentru a nu expune organizatorii, trainerii sau participanții la factori de risc.

Proiectul este finanțat de Fundatia Orange, prin intermediul “Susține un ONG”, program anual ce încurajează participarea activă a angajaților companiei în proiectele sociale. Horia Pintilescu, în prezent Service Engineer Orange Services,  a fost organizator I.D. Fest de asemenea, precum și membru al trupei A.C.T Bacău. Iată ce ne spune Horia despre experiența I.D. Fest:

”I.D. Fest este o parte foarte mare din viața mea, însumând aproximativ 8 ani de când sunt o parte activă și mai bine de 12 de când mă fascineaza mișcarea. Faptul că acest festival a început să prindă rădăcini în comunitatea activă, nu mă face decât să fiu extraordinar de mândru că am ales să fiu parte a acestui proiect. Mulțumim Fundația Orange pentru încrederea acordată!”

Proiecții de film în aer liber

Și în acest an dorim să continuăm tradiția, și să realizăm câteva proiecții de film în aer liber, în Bacău. De aceasta dată, proiecțiile se vor desfășura în conformitate cu măsurile de distanțare socială, dar suntem convinși că evenimentele vor fi la fel de animate ca și până acum!

Acestea fiind spuse, I.D Fest 21 și-a pregătit biletele de îmbarcare și s-a pus în mișcare cu destinația unui sfârșit de vară memorabil!

Nu ajungi la I.D. Fest anul acesta? Poate vrei să urmărești harta muralelor ZidArt

Ce este ZidArt? Un proiect de regenerare urbană prin street art, în cadrul căruia ne propunem să dărâmăm zidurile dintre noi, colorându-le pe cele din jurul nostru. În fiecare an ne propunem să abordăm teme care animă dezbaterile publice- de la incluziune socială și combaterea discriminării, la mediu și sustenabilitate.

Află mai mult pe ZidArt.ro!

Articol scris de Andreea Anchidin și Mara Bălăiță.

De-a lungul timpului, societatea în care trăim și-a format niște tertipuri prin care a creat o imagine detaliată a femeii perfecte, cât și a feminității în sine. Multe dintre persoanele care trăiesc în jurul nostru au hotărât să accepte acea imagine ca atare, fără a privi feminitatea în ansamblu și fără a analiza ceea ce multe femei pot fi capabile să facă. Multe persoane s-au revoltat împotriva acestui prototip care încadrează caracteristicile unor doamne “perfecte”, însă până și în ziua de astăzi există, și mereu vor exista anumite țări, sau anumite persoane care privesc și înțeleg greșit termenul de feminitate.

Suntem bombardați cu imagini ale perfecțiunii care, de fapt, nu există!

De la violența fizică, verbală, până la simple comentarii și presiuni care sunt exercitate asupra femeilor de pretutindeni, fiecare dintre noi ar trebui să se gândească înainte de a acționa în orice mod. Societatea ne-a încadrat într-un anumit ideal pe care ar trebui să-l atingem, dar asta nu înseamnă că într-adevăr există un model de urmat spre “perfecțiune”. Suntem persoane, persoane cu diferite convingeri, cu diferite perspective asupra vieții și mai ales diferite dorințe. Și ca toate persoanele din lume, avem propria noastră gândire, propriile noastre emoții și propriile noastre corpuri. Libertatea unei femei de a-și exprima opinia în legătură cu subiecte politice, culturale sau sociale ar trebui sa fie aceeași cu libertatea oricărei persoane de a face asta.

Termenul “penibil“, ce este folosit atât în cazul femeilor cât și în cel al bărbaților este supraapreciat. Pentru că o persoană, fie ea bărbat sau femeie, să ajungă acolo unde își dorește, încât să fie fericită, trebuie să treacă prin anumite stadii. Nu este “penibil” ca un bărbat să practice balet și nici ca o femeie să fie pasionată de politică. Nu este “penibil” ca o femeie să aibă masă musculară și nici ca un bărbat să aibă un corp firav. Nu există un ideal la care femeile, cât și bărbații ar trebui să ajungă. Existăm doar noi. O femeie frumoasă nu este aceea care își acoperă fața cu tone de machiaj sau aceea care este naturală și nu pune accent pe cum arată. O femeie frumoasă este aceea care zâmbește atunci când se privește în oglindă. O femeie care se respectă pe sine poate să se îmbrace cum vrea, fără să ia în brațe termenul de “penibil”. “Penibil” nu înseamnă de fapt prea scurt, prea lung sau prea decoltat, nu înseamnă că ai vorbit prea tare pentru o doamnă sau prea încet în cazul unui bărbat. “Faci prea mult sport, în curând nu vei mai arăta ca o “femeie”, politehnica…asta nu e o facultate de femei, o domnișoară care se respectă nu poate purta o rochie atât de scurtă, ți-ai lăsat decolteul acela pentru a atrage atenția?” Acestea sunt câteva dintre multele comentarii care conduc unele femei spre a se îndoi de feminitatea lor și de felul în care sunt de fapt.

Nu suntem aici pentru a atinge perfecțiunea, pentru a fi doamne sau domni demni de această societate, suntem aici pentru a fi fericiți și pentru a realiza orice lucru ne dorim, oricât de “nepotrivit” ar crede alții că este acesta. Idealul nu reprezintă ceea ce consideră alte persoane că ar trebui să îndeplinim, acesta ține complet de dorințele și aspirațiile noastre.

Articol scris de Antonia Ciutacu.

De voie, de nevoie, din plictiseală sau curiozitate, cu toții ne decongestionăm portofelele cu la fel de mult spor, chiar și în carantină. O fi oare un refugiu, o obișnuință dăunătoare sau pur și simplu consumerismul care acționează inconștient prin noi? Probabil. Rămîne de văzut, însă, cât ne vom mai desfăta prin aceste plăceri vinovate în viitorul apropiat.

Iluzia productivității

Sunt convinsă că nu doar eu am fost bombardată din toate părțile de oferte online la diverse cursuri pentru noi skilluri de învățat în carantină – de la meditație sau dans până la freelancing și antreprenoriat. Decât să dau 89.99£ pe lună (reducere de carantină de la 100£) ca să-mi mângâi egoul că sunt pseudoproductivă în acest timp mai bine caut un indian Youtube care-mi explică la fel de bine, și gratis, pe lângă, aceeași informție (care va necesita subtitrări, recunosc).
Pregătirile online pe nepregătite
Unii profesori și-au luat meseria preaaa în serios ajungând să facă chiar și de 3 ori pe săptămână ore cu elevii din particular. Probabil le “este puțin fomică”, așa cum a spus un prieten de-al meu, care suportă cu brio acest exces de zel. Frustrant este, însă, faptul că nu ni oferă prea multe opțiuni – ori rămânem în urmă, ori ne conformăm.

Economii nedorite

Nu este întocmai ușor pentru cineva să se acomodeze cu gândul că planurile organizate din timp nu se vor mai materializa. Poate de aceea banii destinați pentru un bilet la festival, o escapadă la mare sau cine știe ce ocazii speciale de genul nunți ori schimburi de experiențe sunt cheltuiți la impuls pe altceva, ca un fel consolare. Pentru unii, acest gol merge umplut cu pereche nouă de sneakerși, poate niște jocuri video sau un abonament premium la vreo facilitate modernă, rezultatul fiind o povară psihică mai suportabilă. Pentru alții, însă, plictiseala poate conduce la hobby-uri toxice, consumul de alcool crescând cu până la 55% în SUA față de anul trecut. Putem fi, totuși, mândri de câteva investiții făcute în masă către diverse ONG-uri de genul Crucea Roșie, Dăruiește viață, ATI etc. care contribuie, nu doar acum, prin acțiuni nobile. Să sperăm că atenția generală asupra voluntariatului nu va fi temporară, oamenii ajutând doar fiindcă vor să fie ajutați.

Speranța moare ultima

Trebuie să recunosc că oricât de tentante pot părea unele giveaway-uri, încerc să mă abțin din a mă amăgi singură, că „cine știe, poate câștig măcar o dată” . Un fapt cert se desprinde din toată isteria challenge-urilor sau giveaway-urilor – că organizatorii lor mereu vor fi cu un pas înaintea noastră. Chiar sper că participanții acestor giveaway-uri nu și-au gratificat preferatul din online pentru frumosul gest de caritate si milostenie în vreme de criză. Este doar o metoda foarte răspândită de autopromovare, în urma căreia se vor alege cu și mai mulți followeri (pentru că asta e politica de înscriere), deci cu și mai mulți bani (pe Instagram costul cerut de “influenceri” pe postare este de 10$ per 10K followeri) . Îmi este frică uneori să-mi verific screen time-ul, dar sunt sigură că “influencerii” profită de această perioadă prolifică din punct de vedere al reach-ului și expunerii virtuale sau al revelațiilor de genul “uite peste cine am dat azi pe net”. Așa că, fără să realizăm, ajutăm zeci de “content creators” să se îmbogâțească pe urma speranțelor noastre eterne de a câștiga orice lucru, cât de mic.
Probabil că mai avem mult până a ne lăuda că trăim un stil de viață minimalist sau că ne-am îndepărtat complet de materialismul modern, însă nu consider că aceste mici plăceri vinovate sau cadouri către propria persoană sunt atât de vinovate. Atâta timp cât ele nu constituie principala noastră sursă de satisfacție și fericire, sunt bine venite.

Articol scris de Smaranda Andronic.

Voi trage aer în plămâni, cât pentru toate zilele când nu am făcut-o.

Nu știu. Nu știu ce se va întâmpla când voi ieși; dacă „va fi bine”, așa cum zice toată lumea că va fi. Dacă vom avea o criză mondială, dacă totul va reveni la normal, ca la început. Nu știu dacă va mai fi un „normal”. Dacă mă voi putea bucura de toate plăcerile mici ale vieții, cum am făcut-o până acum.
Dar, la un moment dat, voi ieși. Îmi voi pune alarma de dimineață, ca să mă bucur de toată ziua. Când pășesc afară, mă voi opri în loc. O să cuprind cu ochii tot peisajul. Este cald afară, însă căldura soarelui e îmblânzită de o briză plăcută. Lacrimi fierbinți curg pe obrajii deja încălziți. Ating copacul care, de la geam, părea așa singur. Acum sunt eu cu el. Îi ating scoarța proaspăt vopsită cu var. Îi ating crengile cu frunze acum înverzite. Nu stau mult, căci deși am mai văzut lumea, acum o văd cu alți ochi. Ochii libertății.
Mă bucur de fiecare pas pe care-l fac. De aerul dulce care-mi intră în sânge. Mergând pe stradă, îmi aduc aminte de diminețile reci de primăvară de care mi-e atât de dor acum. De drumurile până la liceu și înapoi, de mirosul cafelei de dinaintea orelor de școală. Trec pe lângă liceul părăsit, fără nicio urmă de adolescenții care îl umpleau de viață. Nimic nu mai e la fel acum, totul s-a schimbat.
Dar a trecut. Și tot ce-mi doresc acum este chiar în fața mea. Îmi doresc viața pe care o trăiesc. Visez la ce va fi de acum încolo, la ce voi face. Voi alerga până mă va durea tot corpul, voi dansa cu prietenii mei până dimineața. Voi râde până mă vor durea obrajii. Voi sta în ploaia caldă de vară, voi simți soarele puternic intrând în mine. Mă voi lăsa purtată de vânt, voi simți picăturile de rouă dimineața. Mă trezesc cu fiecare răsărit, privesc fiecare apus. Mă bucur de încă o zi.
Acum înțeleg ce înseamnă artă. Viața e o artă, în cel mai propriu sens al cuvintelor, iar această artă trăiește în toate lucrurile din jurul meu. În culorile vibrante din cerul inocent, de la pastelurile dimineților, la albastrul puternic, la culorile calde ale asfințitului. În muzica și freamătul vieții. În emoția dansului, în trăirea poeziei, în necunoscutul filmelor. În noi.
Îmi văd prietenii, pe toți, iar atunci când îi văd, sunt sufocată de un sentiment care nu m-a încercat până acum, îmi vine să plâng. Dar e un plâns stârnit de fericirea că încă sunt lângă mine. Îi îmbrățișez minute întregi. De-acum, voi spune ce simt, le voi da sentimentelor cea mai puternică voce din mine. Oamenilor la care țin, le voi spune că-i iubesc, fără să mă mai tem. Voi simți totul infinit mai intens. Nu voi mai avea niciun regret, nicio ezitare.

Mă întind pe iarba atât de neatinsă, inspir mirosul de natură readusă la viață. Închid ochii. Mă las purtată de gânduri, amintiri, dorințe neîmpărtășite. Trăiesc. Trăim. Și asta e tot ce contează.

Articol scris de Aida Akil.

Este finalul anului 2019. După școală, te așezi pe canapeaua moale și puțin scârțâitoare, te întinzi. Mănânci ceva la rugămintea mamei, bineînțeles, inevitabila ciorbă cu mămăliguță și mergi înapoi în camera ta. Deschizi laptopul și vezi ceva alarmant, dar totuși nu înspăimântător: se documentează apariția unui nou virus, după primul caz care a fost (bineînțeles) în Wuhan. Închizi laptopul și îți vezi de treabă. Asta până când nu ai mai avut cum; a început o pandemie globală și în momentul de față, cu toții suntem sechestrați în casă, pentru a ne proteja familia, oamenii apropiați nouă, dar și pe noi înșine. Virusul acesta „avangardist” ne-a oprit pe toți din demersul zilnic.

Omul modern este obișnuit să alerge; să se uite spre ziua de mâine, să sară peste obstacolele de astăzi și să lase ziua de ieri în urmă, fără să își arunce privirea înapoi. Rareori mai stă cineva pe loc, să se gândească la faptele lui bune sau rele. Cu toții vrem să ajungem undeva; trebuie să ajungem undeva, mai bine zis. Trebuie să supraviețuim într-o junglă a banului și a materialismului. Noi alergăm până murim de oboseală. Și nici nu ne dăm seama de asta, pentru că nu avem „timpul” necesar să reflectăm, nu avem nici cum, nici când.

Odată ajunși în carantină, însă, ne regăsim cu tot timpul din lume. Nu avem unde să plecăm, adeseori ce să facem. Mulți (inclusiv eu) ajung să încerce să se mențină ocupați, să stea în priză. Chiar dacă suntem liberi, ne ținem antrenați în lumea noastră obișnuită. Spre exemplu, eu aleg să citesc vreun articol, să ascult muzică, să gătesc, orice numai să nu stau pe gânduri. Dacă se întâmplă să stau vreodată fără să fac nimic, îmi fac mustrări de conștiință. E adevărat că nu sunt productivă după standardele societății, nu pot spune că fac multe într-o zi; dar este atât de greșit? Este greșit să stai și să cugeți în loc să acționezi? Chiar trebuie să fiu activă mereu? Am ajuns să fiu stresată și fără să fac nimic.

Dar probabil este benefic să nu gândim prea mult în condițiile de față… Lumea pe care noi o cunoșteam se va schimba, probabil, pentru totdeauna. După izolare, vom avea de trecut printr-o perioadă sumbră de criză, având în vedere că economiile statelor au fost „înghețate”. Totodată, turismul va avea un declin tragic, rezultând într-o pierdere internațională de 300-450 miliarde de dolari. Deja mor milioane de persoane din cauza virusului, însă după aceea poate mai mulți vor deceda din cauza lipsei de fonduri. Și la nivel politic au loc schimbări majore. Liderul Coreei de Nord pare a fi pe moarte, deși nu există vreo sursă sigură. Președintele Americii, Donald J. Trump adresează vorbe injurioase la adresa Chinei.

Ce se va întâmpla cu noi?

Lumea întreagă este în șah-mat; atât indivizii de rând, cât și marii politicieni.

Și partea cea mai tristă este că noi, cetățenii simpli, nu mai putem alerga spre dezvoltare. Nu mai avem unde fugi. Tot ce putem face este să ne protejăm de infecție. Să așteptăm cu sufletul la gură până în 2021, an în care se presupune că cercetătorii americani vor descoperi vaccinul anti-COVID. Și atunci, oare chiar va fi sfârșitul pandemiei, sau finalul cursei noastre?

Articol scris de Ilinca Roșu.

Deschid ochii. Lumina orbitoare a soarelui mă face să-mi acopăr fața, dar o melodie îngrozitoare nu mă lasă să revin la visul meu pe care deja încep să îl pierd printre notele muzicale. Îmi dau seama imediat că e alarma și mă grăbesc să o închid. Aud pași. Pași mărunți dar fermi care mă motivează să mă ridic din pat. Mă hotărăsc imediat că astăzi vreau să ies la o plimbare lungă prin parc cu prietenii. Un val de fericire îmi acaparează întreaga ființă și mă întorc din fantezie către telefonul care bâzâie în continuare. Când în sfârșit în cameră se lasă tăcerea, observ că ceasul arată ora nouă. Nouă dimineața! De ce sunt trează? Apoi apare și primul mesaj al zilei: ”Ești gata de ora de mate?”. Creierul meu e oficial treaz, sau poate doar mi se pare. Dar ceva e cert: nu e vară, nu e o zi obișnuită și cu siguranță nu voi ieși azi în oraș. Sunt în carantină. Nu știu nici ce zi a săptămânii este, nici câte zile au trecut de când nu am părăsit casa. Am renunțat la numărat după primele 14. O voi numi ziua ”n”.La toate orele am scris ca dată ”ziua n” pentru că acele cifre puse perfect una lângă cealaltă nu mai înseamnă nimic pentru mine. Fiecare zi este identică cu cea care a trecut și cu cea care va urma, căci am epuizat toate planurile pentru carantină în primele săptămâni. Acum nu mai am un plan. Nu mai am un motiv să mă îmbrac frumos, nu mai am activitate. Sunt un robot. Un mecanism care repetă aceleași mișcări zilnic. Cu fiecare zi, mai dispare câte o parte din spiritul meu, mă topesc. Mă deshidratez.

Ultima oră! În orar scrie ”educație fizică”. Fac o genuflexiune de complezență și încep să râd singură. Îmi dau seama de circumstanțe și mă opresc, iar ochii mi se fixează pe o agendă mai veche, neîncepută care stă plictisită pe birou. Iau un pix aleatoriu din penar și încep să scriu. Nu știu ce mă inspiră să scriu, dar mâna nu se mai oprește. Citind înapoi cuvintele aruncate pe hârtie îmi dau seama că nu au continuitate, că nu au niciun înțeles.
Simt o furnicătura ciudată în stomac și, deși nu o pot identifica, seamănă cu senzația de dezamăgire. Dau pagina și scriu: ”Lucruri de făcut în ziua n”. Mă opresc și mă uit în jur. Fac un tur al apartamentului și mă întorc la birou. Scriu 10 lucruri pe care vreau să le fac și în dreptul fiecăruia desenez câte o casetă pe care plănuiesc sa o umplu cu un ”x” după ce voi îndeplini sarcina. Deja sunt mai fericită. Nu știu de ce, dar am o pornire nebună să mă mișc, să fiu productivă. Primul lucru: îmi fac patul. Mă grăbesc să completez cea dintâi casetă. Privind pagina, încep să zâmbesc. Dar nu un zâmbet șters sau trecător. Un zâmbet larg, adevărat, viu. O activitate atât de banală, de insignifiantă m-a făcut să mă simt din nou cât de cât ”normală”.
Pe parcursul următoarelor ore continui să îndeplinesc sarcinile propuse și marchez fiecare reușită, iar zâmbetele nu încetează să apară. Nu reușesc să termin tot ce mi-am propus până la finalul zilei… Mă întristez și mă ofilesc încet pe patul care mă îmbrățișează, parcă mă înghite.
Dar nu contează! Mai este și mâine o zi. O zi pe care o voi numi tot ”ziua n” pentru că, până la urmă, așa sunt toate. O înșiruire de zile ”n”. O infinită scară a vieții. Dar nu contează pe a câta treaptă sunt. Contează să urc. De acum zilele nu vor mai fi despre cifre sau litere. De acum zilele vor fi pur și simplu zile și împreună vor îngloba evoluție, împlinire și bucurie. Cu sufletu-mi zâmbind, închid ochii.

Articol scris de Amalia Mihăilă.

Ziua de 1 mai, desemnată și Ziua Muncii, reprezenta pentru majoritatea românilor o oportunitate de a simți din plin atmosfera familiară a unei zile libere, petrecute alături de cei dragi. Fie că erau grătare, plimbări lungi prin parc, sau mese copioase în familie, fiecare dintre noi primea din partea acestei zile, satisfacția timpului liber ce era un adevărat motiv de bucurie. Astăzi, în apropierea acestei zile dăm mai multă importanță schimbărilor drastice produse în urma evenimentelor actuale, evenimente ce ne-au afectat la nivel mondial.

Normalitatea devine un privilegiu

În urmă cu numai un an, ziua de 1 mai era învăluită de râsetele noastre, de muzica ce răsuna gălăgios pretutindeni și de mirosul mâncării pregătite pentru a celebra această ocazie mult așteptată, ce pătrundea în aerul primăverii, vestind fericirea tuturor. Adolescenții erau unele dintre persoanele care se bucurau cel mai mult de o pauză bine-meritată, fără stresul temelor si lecțiilor zilnice. Majoritatea copiilor profitau din plin de această perioadă, ieșind din casă și petrecându-și o mare parte din timp afară. Poate că unii dintre noi vedeau această zi ca pe o oportunitate de relaxare, fiind data care dădea start-ul tuturor vacanțelor din sezonul estival.
În ciuda faptului că toate acestea se întâmplau acum un an, iluzia timpului este principalul factor care ne-a afectat în această perioadă. Avem impresia că trăim aceeași zi la nesfârșit, ne-am format noi obiceiuri adaptate timpului petrecut în casă, mecanisme ce sunt puse în aplicare fără a ne da seama. Mulți dintre noi nu realizează că acum câteva luni situația era complet diferită, că acum puțin timp aveam dreptul la liber arbitru. Puteam ieși din casă oricând și cu orice ocazie. Apropierea zilei de 1 mai ne intensifică dorul față de normalul de odinioară, ce acum ar părea un adevărat privilegiu. Cu sigurață, mulți dintre noi vor încerca să reproducă tot ceea ce obișnuiau să facă an de an cu ocazia acestei sărbători, însă pentru unii dintre noi, acest lucru ar putea fi mai greu decât ne-am imagina.

Ce ar trebui să realizăm

În ciuda faptului că în urma acestei pandemii, ce ne-a adus în pragul unei crize sanitare, afectând situația educațională, economică, politică și socială la nivel global, multe lucruri se vor schimba, micile plăceri de care ne bucuram odinioară vor rămâne la dispoziția noastră. Dacă în trecut ziua de 1 mai reprezenta doar o oportunitate de a face un grătar alături de prieteni și familie, acum, la un an distanță, putem reevalua toate aspectele vieții noastre. În momentul în care vom trece parțial peste această situație, putând ieși din nou afară, ar trebui să valorificăm lucrurile pe care acum câteva luni le consideram doar niște plăceri banale. De 1 mai, în timp ce încercăm să vizualizăm și să recreem modul în care ne petreceam timpul înainte, am putea să privim viitorul, ce va fi chiar mai strălucit, dacă învățăm să prețuim cu adevărat, micile plăceri ale vieții.

Articol scris de Antonia Ciutacu.

Observând arhitectura din zilele noastre și ritmul în care aceasta evoluează, ne este greu să credem că, în secolul al XVIII-lea, Marc-Antoine Laugiere teoretiza conceptul “The primitive Hut“, “Adăpostul Primitiv“, iar la mai puțin de două secole după aceea, Ron Herron lucra la schițe pentru proiectul “Orașul Umblător“. Dar cum am ajuns în prezent să echilibrăm balanța dintre cele două lumi complet diferite, parcă dimensiuni paralele față de cea în care trăim acum?

ARHITECTURA PÂNĂ ÎN SECOLUL XIX

Până în secolul al XIX-lea s-au înregistrat schimbări minimale în arhitectură. Ideea de arhitect era sinonimă cu cea de maestru constructor. Aceștia foloseau materiale care se aflau la o disanță mică de locul în care lucrau, astfel încât, doi, trei oameni să le poată transporta. Totul era lucrat manual, iar materialul principal de construcție era piatra, greu de prelucrat și sculptat. Limitarea din punct de vedere al prelucrării resurselor a dus, atât la o evoluție foarte înceată a mișcărilor și stilurilor arhitecturale, cât și la consolidarea unor concepte precum “Adăpostul Primitiv”. Teza lui Marc-Antoine Laugiere, scrisă în jurul anilor 1700-1800, evidențiază scopul principal al unei clădiri de-a lungul istoriei: de a proteja omul de brutalitatea climei. Această teorie trece cu vederea valoarea estetică a corpurilor arhitecturale și se focusează pe practicalitatea acestora, ideea principală fiind ca forma să rezulte din funcție.

CUM A AFECTAT REVOLUȚIA INDUSTRIALĂ ARHITECTURA? ZGÂRIE-NORI ȘI MAI DEPARTE…

Odată cu Revoluția Industrială, a luat naștere motorul cu aburi, care a facilitat prelucrarea termică a diferitelor materiale, în special cea a ferului. Acestea au dus la o mare schimbare în evoluția arhitecturii. Progresul a devenit cu mult mai rapid, atât din punct de vedere structural, cât și estetic. Evoluția în arhitectură, la nivel mondial, într-un timp atât de scurt, a avut un impact major asupra mentalității oamenilor. Schimbările au fost atât de rapide, încât au dus la propuneri de domeniul fantasticului precum schema Orașului Umblător (“Walking City” – 1964). Deși acest proiect nu a fost niciodată realizat, el dovedește că lumea este plină de idei spectaculoase. Împrejurările creative din acea perioadă au influențat arhitecții să meargă cu planurile până la limitele imaginației și mai departe, chiar printre nori… Un bun exemplu al unei idei mărețe realizate este The Empire State Building. Construită în 1931, pe parcursul unui singur an, a fost cea mai înaltă clădire din lume, 102 etaje, timp de mai mult de 40 de ani. Un vis pentru majoritatea dintre noi și o sursă de inspirație pentru arhitecții care au urmat. Inspirație, dar și competiție. Acum avem zgârie-nori precum The Shard (Londra), Shanghai Tower (Shanghai) sau Burj Khalifa (Dubai), cea mai înaltă clădire din lume, cu 163 de etaje!

Haideți să nu ne limităm imaginația la vechile blocuri comuniste care ne înconjoară! Haideți să ne construim acest mare oraș umblător, sau măcar să urcăm la etajul 102 al celui mai faimos zgârie-nori din lume și să ne lăsăm imaginația să cutreiere drumurile infinite pe care arhitectura ni le pune la dispoziție!

Articol scris de Amalia Mihăilă.