Matei Lucaci-Grünberg, regizor și o voce importantă în viitorul cinematografiei și al teatrului românesc, provine dintr-o familie de origine evreiască, Grünberg însemnând „munte verde” în germană, redând o înclinație spre domeniul artistic .
L-am însoțit pe Matei în Câmpina, la trupa Mircea Albulescu, unde a fost prezent ca și trainer, pentru prima dată în cadrul I.D Fest. Cele 5 zile de turneu ale festivalului ne-au făcut experiența mai interesantă, deoarece am avut ocazia să petrecem mult timp benefic alături de el. Am putut să îl observăm în calitate de trainer, regizor, dar și ca mentor și prieten, primindu-l cu brațele larg deschise printre situațiile noastre adolescentine.
Discuțiile cu tânărul regizor ne-au marcat atât pe noi și cât pe membrii trupei, trezindu-ne o poftă de a afla mai multe despre această lume enigmatică a teatrului.
Ți-ai dorit dintotdeauna să faci regie? De unde pasiunea pentru acest domeniu?
Vin dintr-o familie culturală. Și cumva tata fiind pictor, mama fiind scriitoare și bunicii fiind filosofi, am avut contact cu domeniul artistic într-o formă sau alta. Cred că este o influență a familiei, dar într-o formă indirectă. Nu m-au împins spre regie, pur și simplu m-am apropiat de teatru când eram mic, iar după aceea m-am apropiat de film. Regia a fost singurul lucru pe care am considerat că pot să-l fac. Și scrisul m-a tentat și încă mă tentează. Nu a existat un moment edificator care mi-a schimbat toată viața, pur și simplu a fost o chestie naturală și organică. Pur și simplu m-a atras regia.
Cea mai mare provocare din cariera ta a fost…
Am trecut printr-un moment de cumpănă în facultate, prin anul III sau IV (Matei a absolvit U.N.A.T.C și a prins patru ani de facultate). Am trecut printr-o criză existențială tipică studentului de la U.N.A.T.C. Te întrebi ce e cu tine, dacă ai ceva de spus, dacă ești făcut pentru această profesie. După această criză mi-am găsit o voce, în sensul în care fix după acest episod a fost primul moment când am făcut o comedie și când am început să fac comedie, brusc am descoperit o bucurie, un lucru la care simțeam că am talent, că am ceva de spus. Mi-am regăsit sensul în domeniu.
Un moment memorabil din cariera ta…
Există multe momente și întâlniri care m-au marcat, dar primul care-mi vine în minte este de la spectacolul „Emisie: Titanic Vals”, care a avut loc la Vâlcea. E o adaptare după Titanic Vals și e un spectacol la care am muncit foarte mult. Durează aproximativ trei ore și include atât comedie cât și dramă. E un spectacol radiofonic live de care am fost foarte mândri atunci, fiind destul de diferit, pe cât de multă încredere aveam în el, pe atât de mult conta feedback-ul. Țin minte că la premiera acestui spectacol, la teatrul Anton Pann au fost niște aplauze atât de sincere și de durată care m-au marcat, deși eu nu mă emoționez ușor. Atunci am simțit o sală pe care o făcusem fericită. Deși sună siropos, a fost o emoție de moment care a dat sens meseriei mele, indiferent de notorietate sau nu. Acesta a fost un moment care ne-a încărcat bateriile, din punctul meu de vedere.
Am auzit că majoritatea lucrărilor tale din studenție au făcut furori, de la prezența lor prin festivaluri, la nominalizarea la Gala HOP. Ne poți spune mai multe?
Cred că am avut un număr de scurtmetraje care au avut succes festivalier, cum a avut și scurtmetraje în care credeam foarte mult și care nu au avut niciun fel de succes. Consider că este un curs firesc al lucrurilor: uneori îți iese ceea ce îți propui, uneori îți iese dar poate publicul nu are nevoie de ceea ce ai tu de oferit. Acolo este un dialog foarte interesant pe care nu ai cum să-l controlezi. Da, am avut un pic de succes pe film în facultate, iar apoi pe teatru. Într-adevăr, primul spectacol pe care l-am făcut eu împreună cu colegii mei din trupa JamaisVu din care face parte și băcăuanul vostru, Ștefan Huluba se numește „Paravan. Două telefoane” și a fost nominalizat la Gala HOP având un mare succes. A luat mai multe premii, de acolo deschizându-se mai multe uși. Dacă nu exista acea nominalizare la Gala HOP, deși nu mă consider o persoană festivistă și nu vreau să cred că premiile au o importanță atât de mare, acea confirmare ne-a oferit un start pentru tot ceea ce ne-am propus să facem ulterior.
Printre lucrările lui Matei se numără și scurtmetrajele: „Oase pentru Otto”, care a obținut și nominalizarea la Gala HOP, „Regal”, „Ultimii clienți”, dar și comediile „Și băieții câteodată” și „Rebelion”.
Dacă nu ai fi intrat în lumea filmului/ teatrului, ce te-ai fi văzut făcând?
Mi-aș fi dorit foarte mult să devin sportiv de performanță, am făcut baschet toată viața. Îmi place sportul enorm, mi-ar fi plăcut la nebunie să-l practic, așa ca domeniu total diferit.
Am aflat ulterior că pentru Matei a fost o alegere decisivă: contractul cu Dinamo pentru Diviza A în baschet sau intrarea la U.N.A.T.C. A ales facultatea.
Mi-ar fi plăcut să fiu și om de radio, mi-ar plăcea să am o emisiune pe radio, deși am avut una la un moment dat.
Crezi că părinții tăi te-au influențat în a alege latura asta artistică?
Direct, deloc…Chiar nu cred că și-au dorit în mod special să o iau în direcția asta. Am avut chiar o discuție simpatică cu Laura (mama lui Matei) de curând pe tema asta pentru că de abia acum aflat, eu având 31 de ani, că lui Petru (tatăl lui Matei) nu i-a convenit deloc că dau la regie film, dar m-au lasat. Dar indirect cred că m-au influențat prin simplul fapt că sunt oameni de cultură, că se învârt în acest domeniu, îi macină dilemele artistice, dilemele existențiale.
A avut de unde să se încarce cu drag de artă și de frumos și stie cum să le transmită mai departe. Tatăl lui Matei este președintele Uniunii Artiștilor Plastici din România, mama sa este sociolog și scriitoare de cărți pentru copii, iar bunicul său a fost unul dintre cei mai originali filozofi din secolul XX.
În ce măsori succesul?
Asta este o întrebare foarte frumoasă. Cred că îl măsor în 3 lucruri. Îl măsor mereu în relație directă cu ce ne-am propus noi (Matei împreună cu trupa JamaisVu). Succesul unui spectacol pe care ni-l propuneam să-l facem constă în fidelitatea noastră asupra ideii și a gândurilor; dacă acel spectacol reușește să ajungă la un public. În fiecare proiect ne propunem niște lucruri destul de concrete: vrem să progresăm, să încercăm un nou tip de limbaj, să descoperim un public nou.
A doua definiție a succesului are legătură cu impactul. Dacă simți că mesajul tău ajunge la mai mulți oameni, este o formă de succes, dar cu amendamentul de a nu face compromisuri pentru că atunci consider că se anulează succesul. Publicul e foarte important, iar aici îl citez pe Victor Frunză: „Teatrul este o artă comunitară”.
A treia definiție, eu nefiind cu notorietatea, cu succesul, pentru că nu sunt lucruri care pot fi controlate, consider că asta nu trebuie sa fie miza demersurilor noastre. E important să crezi că ai dat tot ce ai avut de dat sau de spus. Dacă tu consideri că ai facut ceva frumos și aceea este o formă de frumos.
Despre valori umane și „curățenie umană”
Pe lângă ambițiile artistice și cele creatoare cred că am încercat tot timpul să avem valori umane sănătoase. Dacă ar fi ceva după care ne-am ghidat tot timpul este un anumit de „curățenie umană” și grijă unul față de celălalt. Uneori se uită de valorile umane, de dragul altor lucruri și pentru noi momentan, poate este o chestie perdantă pe termen lung. Valorile umane contează foarte mult.
Ce te-a făcut să alegi filmul în locul teatrului?
Filmul îți poate oferi posibilități mai mari: poți merge în diferite locații, poți filma în mii de unghiuri, există multe elemente pe care le poți schimba.
Acum dacă ar fi să aleg, respect filmul enorm, dar m-am apropiat atât de mult de teatru pentru că este mai nostalgic, este mai mult despre oameni, are o doză de praf și un parfum de epocă cu care eu relaționez bine.
Crezi că este important pentru un adolescent să aibă preocupări culturale/artistice?
Da, pentru că mi se pare că viața oricum e complicată și greu de înțeles și plină de sens sau lipsită de sens. Mi se pare că orice formă de artă poate să îți creeze enorm de mult bine. Poate să te facă să te bucuri, să râzi, să te facă să înțelegi anumite emoții sau situații. Te îmbogățește atât de mult și chiar dacă în anumitecontexte îți complică viața, cred că de fapt în zona de cultură, găsim ceva profund uman și începem să simțim și să înțelegem lumea. Râdem, ne bucurăm de ceva, naștem pasiuni, devenim mai curioși, ni se îmbogățește vocabularul. Din momentul în care începi să mergi la teatru, să citești sau să asculți muzică, realizezi că începi să găsești mijloce prin care ai ceva de spus, te poți exprima. Găsești niște repere de care te poți agăța în viață. Plus că mi se pare indiscutabilă valoarea culturii, cel puțin în tipul de societate modernă în care suntem noi. Era o poveste, în Franța, undeva la 1800, în care se vorbea de nevoia de apă caldă. „Cultura ar trebui să fie ca apa caldă”, la modul că tu chiar dacă nu vrei cultură, că suntem stat sau mediu privat, noi ar trebui să ți-o oferim. Ar trebui să ai apă caldă, chiar dacă tu nu te speli. Așa este și cu partea de cultură.
Cu tineri, despre tineri…
Îți place să lucrezi cu tinerii? Ai vrea să faci asta pe mai departe?
Cu tinerii de liceu îmi place cel mai mult. Mai mult decât cu cei de facultate, deoarece mi se pare că în liceu există un fel de naivitate și de curaj fantastic de a te arunca, e o curățenie pe fond. Când creștem începem să avem impresia că știm. Îmi place această candoare a tinereții.
Cum te-ai simțit să te întorci în perioada adolescenței, alături de noi?
Foarte bine, nici nu știu cum să exprim. Mi se pare că este o vârstă atât de specială și de dezordonată, cu emoții împrăștiate și cu gânduri alambicate, cu timp de concentrare, dar și de risipire în același timp. Dar este vârsta aceea marcantă, cumva adolescența fiind perioada în care vin marile idei, marile speranțe. Eu mă încarc de la voi, în sensul în care mă uit la niște oameni care sunt la început de drum și cărora îmi dau seama că li se vor îndeplini visele; alții vor fi mai veseli peste 5 ani sau chiar mai triști. Vor trece prin niște victorii sau tot felul de eșecuri. Cumva recunosc că uneori proiectez ce și cum. Dar per total, îmi dă un bust de enrgie să fiu alături de voi!
Feedback al primei ediții I.D. Fest la care ai participat
Mi se pare excelent că este cu tineri despre tineri! Acesta este specificul vostru, tineri care se ocupă de alți tineri. Este atât de liber, de frumos și de necesar încât n-am simțit nicio dificultate în a comunica cu nimeni. Îmi pare rău că este o experiență cu jumătate de măsură, a faptului că suntem fiecare într-o celulă a unui oraș. Sunt convins că dacă eram cu toții la un loc era o energie la un nivel mai mare, deoarece parte din experiența unui festival este fix ideea de a se întâlni toată lumea cu toată lumea!
Articol scris de Mara Bălăiță și Andreea Anchidin.