Două mari cuvinte îl definesc pe regizorul Ștefan Lupu: teatru și dans. Dar sunt acestea într-adevăr singurele pe care le putem folosi pentru a-i concentra esența, sau este termenul de “artă” sugestia întregului sau caracter? Ștefan Lupu ne divulgă într-un interviu din ediția 24 a festivalului I.D. Fest multitudinea rolurilor pe care le joacă în vastul univers al artei teatrale. Împreună cu el, am călătorit prin certitudinile și abstractitățile acestui domeniu, dar am reușit oare să aflăm cine este el de fapt?
Totul începe cu o întrebare aparent simplă, dar existențială. Diverse voci spun că Ștefan Lupu este regizor, coregraf, profesor, dar el ce ar răspunde la întrebarea: `Ce îl face pe Ștefan Lupu, Ștefan Lupu?`
“Am muncit foarte mult în ultimii ani, pasionat fiind și am ajuns într-un punct al carierei mele în care fac mai multe lucruri. De aici vine și întrebarea oamenilor din exterior, care nu mă cunosc; <<Ce face el de fapt? Ce îl face pe Ștefan Lupu Ștefan Lupu?>>. Răspunsul este tot acest pachet de regie, coregrafie, profesoratul. Printre altele, organizez și un festival de dans, care se desfășoară la Iași, reprezintă o asociație culturala, învățând și ce înseamnă relația financiara cu resursele artistice, iar că să pun cireașă pe tort, fără să mă laud, ultima întâmplare `nefericita` din viața mea este directoratul teatrului din București. S-a întâmplat un lucru extraordinar când mi s-a dat ocazia aceasta de a conduce un teatru. Dacă până acum tot ce făceam era pe partea practica, că interpret pe scenă, acum văd cum funcționează arta dintr-un alt punct de vedere.”
Acestea fiind spuse, este oare tot acest drum lin și lipsit de obstacole esențiale, sau nici cei mai buni nu scapă de ele?
“Uneori Ștefan Lupu omul suferă după Ștefan Lupu omul, pentru că uneori mă pierd și sunt momente în care mă regăsesc și îmi dau seama că și eu sunt important în viața mea, dar pentru că muncești atât de mult și oamenii au nevoie de tine, responsabilitatea mă obliga câteodată să uit de viața personală și să mă sacrific. Chiar dacă sună ca un clișeu, momentan am ales să mă sacrific. Aici Ștefan Lupu încă încearcă să echilibreze dezechilibrul din viața lui echilibrata.”
Nu putem decât asuma că acest dezechilibru ordonat se întâmplă să fie un element neprevăzut al vieții lui Ștefan Lupu. Atunci, ne întrebăm, cum și-a imaginat Ștefan din copilărie că va arăta aceasta ordine?
“Era o vreme în care voiam să devin maestru de judo, dar cum lucrurile se schimba foarte rapid, am ajuns să îmi doresc la liceul de arte, fie pe chitară, fie pe desen. Am simțit latura asta artistică din școala gimnazială, iar până la urmă s-a legat această poveste cu teatrul, o întâmplare fericită sau aparent nefericită. Dar am învățat că tot ce este aparent și tot ce înseamnă greșeli în viață te fac un om mai bun pe domeniul tău. Lucrurile cu adevărat importante se obțin greu.
Nu mă așteptam totuși că în punctul acesta să fac atât de multe lucruri. Interesant este că, deși teatrul și dansul sunt arte diferite, ele la un moment dat se împletesc foarte bine, au logică. Din toată dimensiunea asta care de fapt creează mai multe ramuri și pare că este un material mai greu, la un moment dat lucrurile se întorc, se îngustează și se împletesc între ele, astfel încât totul devine paradoxal mai simplu.”
Paradoxul artei este poate printre cele mai interesante, iar îmbinarea a doua moduri de manifestare într-un singur moment plin de emoție, în fața publicului, face acea clipă unică și completă. L-am întrebat pe coregraful nostru: De unde a pornit ideea contopirii dansului cu teatrul?
“Nu știam dacă sunt potrivit pentru teatru, iar dansul nici nu exista în vocabularul meu. Totul a pornit dintr-o îndoială, dintr-o dorință, din multe întrebări fără răspunsuri și cu teamă de eșec. Plăcerea de mișcare vine de când eram copil. Țin minte că săream prin casă, stăteam în mâini, stăteam în cap, era un lucru foarte dinamic în corpul meu care se lega de joc și joacă. Asta a creat pe parcursul anilor o inteligență corporală care urma să mă ajute foarte mult. Partea de fizicație este strâns legată de actorul modern. El trebuie să își conștientizeze corpul, trebuie să danseze foarte bine. Asta nu îl face un actor mai bun, dar îl face un actor mai bogat.”
Ușor, ușor, cu pași mici înțelegem complexitatea teatrului și a meseriei de actor. Totuși, întrebările nu au luat sfârșit și poate că nu vor lua niciodată, dar am fost incredibili de curioși să aflăm ce semnifică mișcarea și dansul în lumea teatrală?
“Mișcarea este esențială. Văd actori foarte buni pe scena care nu știu cum să își folosească corpul și este foarte trist. Te uiți la ei, sunt actori buni, sunt puternici, excepționali și te uiți la corpurile lor care nu sunt la nivelul actoriei. Ceva devine ciudat când mâinile tale, poziția corpului, echilibrul nu sunt la nivelul vocii și al emoției. Le spun elevilor mei că nu am pretenția să fie dansatori, pentru că este vorba de conștientizarea și posibilitățile corporale. Corpul este cel mai important instrument, în egală măsură cu vocea. Din nou, nu vorbim de dans, ci de modul în care corpul tău trăiește, modul în care respiră. Atunci când îmbini emoția, gândul, vocea și corpul, actorul este împlinit.”
“Împlinirea”, un sentiment aparent simplu, același pe care l-am experimentat și noi când interviul a luat sfârșit. Așa că, ne întrebăm din nou, cine este Ștefan Lupu? El este teatru, dans, regizor, profesor, iar mai presus de toate, un artist care încă se descoperă, un om care încă învață și plutește printre miile de posibilități pe care arta i le dă la dispoziție.
Articol redactat de Ștefania Brătescu.