Începutul

Celulele umblau haotic prin fața mea într-un ritm amețitor. În jurul meu pereții se umflau și se dezumflau cu mișcări lente și constante. Fusese o zi memorabilă aceea în care am văzut de două ori aceeași celulă. M-am gândit să-i dau un nume: Ethera.

“În stadiul în care ești nu ar trebui să fii capabil de imaginație, creierul tău nu e format încă.”, îmi spuse îngerul meu păzitor. “Dar în ce stadiu sunt?” “Ești un embrion.”

Niște bubuieli băteau ritmic pe fundal. “Ce e cu ele?” “E inima, ea e ceea ce te ține în viață”

“Ce e viața?”

Scris de Delia Lupu

1

Am înțeles ce înseamnă viața atunci când am văzut-o pe mama. Mă striga continuu într-o limbă de neînțeles, despre care am aflat mai târziu că era numele meu. Abia după ce mi-am învățat numele am luat primul contact cu lumea în care mă aflam, iar lucrul meu preferat era ursulețul Tedi, care îmi păzea pătuțul cu prețul vieții lui. Am descoperit că lumea mea era magică – am simțit pentru prima oară căldura razelor care nu mă lăsau să le prind și abia atunci mi-am dat seama că aici, acum, pot să trăiesc.

Scris de Aida Akil

2

Eram la început de drum. Lumea începuse să prindă mai mult sens în jurul meu și simțeam cum fiecare lucru funcționează într-un ritm. De pildă, dacă făceam o boacănă, mama mă certa și îmi zicea că nu mă mai lasă să mă uit la televizor. Dacă ștergeam praful de pe noptieră, îmi dădea o bombonică cu aromă de căpșuni. Știa că cele cu mentă nu îmi plăceau. Dar intervenise un factor neașteptat în viața mea ritmică. Un mini eu. Doar că acesta era foarte gălăgios. Oare eram și eu la fel de gălăgioasă? Nu cred. La început, mi s-a părut că mi-o fură pe mami, dar după un timp, a început să îmi placă de fratele meu. Aveam pentru prima dată un prieten.

Scris de Nayra Turcea

3

Mă țineam timid de fusta mamei, îngropându-mi fața înfricoșată în parfumul familial. Cine sunt toți copiii aceștia care țipă și se joacă haotic? Ce este “grădinița”? O lacrimă mi se scurge ușor când educatoarea încearcă să mă ia de mână. Primul pas, prima conversație: “Hei, vrei să te dai pe tobogan pe spatele meu?” Primul pas, primul prieten. Au urmat prima poezie, prima sarcină de lucru, prima bulină roșie pe perdeaua preferată a bunicii. Primul pas spre o nouă etapă a vieții.

Scris de Amalia Mihăilă

4

Vârsta de patru ani m-a învățat ce înseamnă diversitatea. După ce am făcut cunoștință cu locul în care urma să trăiesc cei mai veseli 3 ani (pe care să mi-i și amintesc ulterior), l-am zărit pe el, cel care avea să fie inocenta iubire a copilăriei mele. Focul din roșul obrajilor noștri nu reușea să cuprindă premiera celor mai intense sentimente. Fluturașii din stomac erau inundați de glasurile noastre colorate care ne conturau emoțiile stângace. Atunci, ne era greu să realizăm ce trăim cu adevărat, însă băncile școlii primare ne-au făcut să înțelegem de ce razele prietenoase ale soarelui erau mai mult decât enervante atunci când unul din noi lipsea.

Scris de Simona Diac

5

Cinci ani este jumătatea unui deceniu. “Deceniu” este un cuvânt mult mai mare decât un copil de cinci anișori, vârsta veseliei și a curiozității. Începeam să descopăr cu forțele proprii socializarea, să cunosc oameni și să am cât mai mulți prieteni. Orice prezență îmi crea dorința de a descoperi lumea, pe care o vedeam ca o mică parte a orașului meu, iar interesul de a ști și de a cunoaște totul era una irealizabilă pentru un copil de 5 ani. Tranziția de la primul prieten făcut la grădiniță și de la primul “Bună, vrei să ne jucăm împreună?”, la formarea unei lumi ce se învârtea în jurul întrebării “De ce nu cunosc totul?”, începea ușor să îmi transforme rușinea în mult mai multă aspirație.

Scris de Ana Gheorghiță

6

Perioada vieții în care întreaga lume îmi mirosea a zahăr și era văzută în culori pigmentate, care mă făceau să zâmbesc inevitabil; perioada în care distingeam binele de rău prin cadoul primit de la Moș Crăciun: o jucărie frumoasă – un copil bun, care învață bine la școală, o vărguță – un copil mai obraznic; perioada în care în fiecare zi îmbrățișam noile curiozități pe care viața mi le oferea ca experiențe din care mă formam ca persoană; perioada în care “Ce vrei să te faci când vei fi mare?” era întrebarea la care găseam cel mai ușor un răspuns.

Scris de Ioana Bălăiță

7

Vârsta de 7 ani… pentru mine a fost vârsta începuturilor. La această vârstă învățăm literele, însă nu pornim doar pe drumul scrierii și al citirii, ci și pe drumul numit ABECEDARUL VIEȚII. Cu toții avem în comun cel puțin un singur lucru, și anume că am avut cândva 7 anișori, pe când eram timizi, sau din contra curajoși și dezinvolți, pe când credeam că frunzele pot fi bani, iar fiecare persoană cu care făceam cunoștință ne putea fi prieten (sunând cam așa: “Bună, vrei să fim prieteni?”), 7 nu este doar un număr, este o speranță că există o etapă a vieții pe când sinceritatea și libertatea de a fi copil nu îți stau în calea dorințelor, a sentimentelor, ci te fac să vezi viața în cele mai vii culori.

Scris de Larisa Bîliș

8

8, precum simbolul infinitului. Mi se pare ironic faptul că 8 ani e vârsta planurilor ce țintesc spre nemărginit, a dorințelor ce nu sunt limitate de realitate și a speranțelor ce par să trăiască pentru totdeauna, dar abia de aici am simțit că începe drumul spre maturitate, un drum ce părea să nu aibă capăt. Înveți, te dezvolți și pe măsură ce crești, lumea ți se pare mai mică, dar orizonturile nu contenesc să ți se lărgească și realizezi că îți trebuie mai mult decât imaginație ca să-ți faci visurile realitate. Norocul meu că vârsta de 8 ani a reușit să-și păstreze optimismul copilăresc și nou-găsita curiozitate.

Scris de Teodora Iliescu

9

Cu fiecare an ce se scurgea, deveneam din ce în ce mai conștientă de cine sunt. Întrebările deveneau nenumărate, precum un abis fără sfârșit, iar răspunsurile prea greu de aflat. Începeam să descopăr cine sunt, să devin curioasă, să mă înconjor cu tot mai mulți oameni, prieteni. Nu realizam atunci că, fiecare zi pe care o lăsam în spate, era un pas mai aproape spre creștere. Dacă eram sau nu pregătită, nu mai conta, căci firul de la copilărie spre maturitate era unul de necurmat.

Scris de Ștefania Brătescu

10

Vârsta de 10 ani pentru mine a reprezentat vârsta viselor. O vârstă în care credeam că soarele și luna îmi aparțin, în care puteam atinge norii dacă săream destul de sus. ,,Trăiești printre vise” îmi spunea mama de fiecare dată când îi povesteam toate lucrurile pe care plănuiam să le fac când voi crește. Voiam să joc fiecare rol în piesa vieții, voiam să experimentez, să descopăr, să caut. La vârsta de 10 ani visam la o lume nouă.

Scris de Teodora Chițeș

După această călătorie prin copilărie, îi urăm ”La mulți ani!” copilului din tine!