Ce înseamnă Crăciunul pentru noi, această sărbătoare care aduce sufletele mai aproape într-o atingere lină? Pentru unii, Crăciunul este drumul din tren spre casă, unde te așteaptă căldură și iubire, iar pentru alții, Crăciunul este despre tradiție și amintiri. Momentul în care lumea de afară încetinește, zăpada cade ușor, iar totul pare că prinde viață cu cele mai mici gesturi. Anul acesta, v-am pregătit 7 povești care capturează sentimentul unui Crăciun etern.
Frânturi dintr-un Crăciun îndepărtat…
O amintire dulce, înghețată parcă în timp, dar vie de fiecare dată când mă poartă gândul la sărbătorile de iarnă, e cea a primului Crăciun în casa de la țară a bunicilor de pe tată. Crăciunul acolo, cu ei, își păstrează în totalitate farmecul autentic, tradițional, fără a se amesteca cu partea comercială, pur materială, pe care o regăsim cu precădere în oraș.
Amintirea mă poartă în curtea copilăriei mele, plină de troiene de zăpadă pufoasă și țurțuri imenși la streașină. Din peisaj nu poate lipsi râul înghețat din spatele curții sau bradul cu globuri vechi, pictate manual pe sticlă.
Sosește și seara mult așteptată, în care trebuia să primim cadourile. Era, de departe, momentul meu preferat.
Așteptam de multe zile surpriza, zile în care nu încetam din a căuta prin toate dulapurile casei cadourile. Seara, am găsit sub brad cel mai mare set de lego cu mașini care exista atunci pe piață. La țară, în acea localitate, aveam un prieten foarte bun cu care crescusem împreună. El locuia în casa vis-à-vis de a bunicilor, iar întâmplarea face că acel Crăciun să îl fi petrecut cu el. În acea seară, nu primise ceea ce își dorise, spre deosebire de mine. Starea lui o preluasem și eu, pentru că se crease o atmosferă mai puțin plăcută. În consecință, am stat împreună întreaga seară și toate zilele de Crăciun pentru a asambla piesele lego-ului.
Faptele bune care încununează Crăciunul, care îi conferă magie și răspândesc bucurie sunt darurile adevărate ale acestei sărbători. E ca acea căldură tandră a șemineului, a casei pline de oameni dragi în care se aud cele mai frumoase colinde, păstrându-se pacea, în timp ce afară ninge cu fulgi mari și reci. (Andreea)
Povestea îngerului
Timpul trece necruțător peste oameni și lucruri, lucruri și oameni, uneori nu poți să mai faci diferența. Cerul cu a sa boltă albastră, cu norii albi și soarele rece, traversează cerul gândindu-se cum să facă să nu mai țină lumea în lanțuri, să dea drumul la gândurile ce îi stresează. Omătul alb dansează prin aer, căutându-și perechea și șoptind “Hai cu mine!”. Era 22 decembrie, perioada în care spiritul Crăciunului apare și este de neclintit. Mergeam împreună cu ai mei dragi bunici pe deal, ca să mă pot juca și cu ceilalți copii din sat. Trăiam o bucurie inexplicabilă, îmi simțeam inima cum bate și obrajii roșii de la frigul de afară. După ceva timp, am rămas singură, sus pe deal, mă uităm de jur împrejur, când deodată cineva îmi șoptește la ureche: “Să nu fii tristă, Crăciunul îți aduce întotdeauna cele mai frumoase bucurii, cântă, zâmbește și joacă-te”.
M-am întors brusc, tot ceea ce am văzut a fost un praf argintiu ce se pierdea ușor ușor în atmosfera amiezii de iarnă. Nu eram confuză de ceea ce văzusem, știam exact ce este și așteptam cu nerăbdare să vorbesc despre minunea întâmplată. “Bunicule, bunicule! Am întâlnit un îngeraș!” am spus plină de viață. “Oh, draga bunicului, normal că ai întâlnit un îngeraș, am întâlnit și eu unul, iar acela ești chiar tu.” spuse al meu bunic. Am plecat cu pași mărunți spre casă. Drumul parcă era nesfârșit, liniștea satului se găsea și în sufletele noastre, așteptând cu entuziasm sărbătorile ce vor urma. Luna și-a găsit și ea într-un final copii, zâmbind de pe bolta întunecată. (Ioana Verman)
Jianul
„Cred că undeva pe la începutul aniilor ‘60, prin clasa I sau a II-a, am mers pentru prima oară cu plugușorul prin sat. Țin minte că de dimineață mă văzusem cu prietena mea, care îmi era și colegă de clasă, ca să ne repetăm colindele. Dar am vrut să mai stăm afară și pe timpul zilei, înainte de a lua la pas toată ulița. Am fost întâmpinate de munți de zăpadă și dinspre ei se auzeau chiuiturile grupului de mascați și țipetele copiilor înfricoșați. În satul în care am copilărit, de sărbători, nu ieșeau urșii în stradă, ci grupuri de flăcăi de vreo 18-20 de ani. Aceștia erau supranumiți <<Jianu>>, după Iancu Jianu, un haiduc. Se întâmpla ca atunci să fie printre ei și un moșulică care avea cea mai hidoasă și de temut mască – dinții acestuia erau boabe de fasole, iar nasul din ardei. În loc de păr, avea o blană de miel. În mână, avea un toiag mare cu care fugărea copiii. Celor mai fricoși le spunea că îi va lua cu el să îi mănânce.
Desigur, acestea erau doar glumițe, dar eram mică și credeam tot ce auzeam. Eu și prietena mea ne-am speriat așa de tare de el, încât am zbughit-o acasă. Seara, de frica moșului cu mască, nu voiam să mai mergem la colindat, dar tăticul ei a socotit că ar fi mai bine să vină și el, să ne supravegheze de mai din spate. Țin minte că la fereastra unui gospodar era un rând lung de colindători – oferea dulciuri, biscuiți și câte un leu fiecărui grup. Pe atunci, cine oferea un leu era considerat bogat, iar cine dădea dulciuri în loc de tradiționalii colaci și covrigi, mere sau nuci, era iubit de copii. Am plecat acasă tare bucuroase – colindasem singurele pentru prima oară, pe la gospodari pe care nu îi cunoșteam. După ce ne-am împărțit <<câștigurile >> și ne-am trezit cu 2 sau 3 lei de fiecare, ne-am rugat zile în șir părinții să meargă în târg să ne cumpere ceva frumos.” (Bunica Amaliei)
Jurnal al pregătirii Crăciunului pe timpul comunismului
Zilele de Crăciun, chiar dacă mai sărace și poate chiar fără brad, erau pline de farmec! Era momentul în care satul, casa și familia primeau straie de sărbătoare, totul acaparat de frigul pe care zăpada proaspătă îl emana și de spiritul pe care această mare sărbătoare îl încolțea în rândul oamenilor.
Ajunul Crăciunului era ziua de “pregăteală”. Curățenia, cozonacii și sarmalele erau atunci puse la punct, pregătite pentru a celebra zilele de sărbătoare ce urmau. Mirosul proaspăt al cozonacilor și al gutuilor ce țineau locul ornamentelor sunt mirosurile specifice Crăciunului copilăriei mele. Eu, împreună cu bunica pregăteam totul. Din puținul alor mei, în fiecare an am reușit să facem câte ceva.
De când se însera, ulița de la de la până la mine la vale, era plină de glasul copiilor ce vesteau nașterea cu colinde. Noi colindam doar noaptea, miezul nopții ne prindea la casele oamenilor. Aceștia ne răsplăteau colinda cu nuci, gutui, colaci, dar și cu bani la casele mai înstărite. Viața de atunci era poate mai grea, mai simplistă, dar fără îndoială mai colorată. Chiar și lipsa unui Moș Crăciun nu schimba prețuirea și recunoștința pe care o aveam pentru ceea ce trăiam. Pentru copiii de atunci, Crăciunul era mai mult de cât un moș cu cadouri, era despre credință, familie și speranță. (Ioana Bălăiță)
Obiceiul Colindatului
„Era anul 1961 când aveam 9 ani. Așteptam cu nerăbdare Colinda, un obicei destul de asemănător cu ce sunteți voi, tinerii de astăzi, obișnuiți. Însă fiind copii simpli, crescuți la sat, cea mai de seamă colindă pe care o cântam suna așa :
<<Moș Crăciun cu plete dalbe,
A sosit de prin nămeți!
Și ne-aduce daruri scumpe
La fetițe și băieți!
Moș Crăciun, Moș Crăciun…>>
Alte colinde nu știați?
Măi, ce să-ți spun Ilaria, la școală…noi nu învățam colinde, nici cântece frumoase. Așa erau vremurile…îți imaginezi ce greu era în 60’, așa era regimul.
Când colindam pe uliță, oamenii deschideau porțile, ne primeau în ogradă. Ne ascultau atenți și ne dădeau bomboane, biscuiți, bani…și nuci. Sinceră să fiu, când ne dădeau nuci…nu prea îmi convenea, că aveam și eu acasă chiar trei saci de nuci. Nu-mi mai trebuia să văd nucă în fața ochilor.
Când se lăsa noaptea, mergeam spre casă bucuroși tare, cu gândul la câte bomboane am strâns, la câți bani am făcut….Măi, le puneam pe categorii, le număram, le ordonam – să ajungă! Apoi ne culcam, cât de devreme se putea, ca să vină Moșul. Nu toată lumea putea să facă bradul, iar mama, Dumnezeu să o ierte, nu avea posibilitatea, așa că nouă Moșul ne aducea darurile noaptea, cât dormeam. Ne punea sub pernă dulciuri, câte un caiet, câte un creion, o radieră, după posibilități, căci eram 7 frați. Noi dormeam iepurește, ca atunci când simțeam că vine Moșul, să ne trezim repede și să aflăm ce ne-a adus. Eu dormeam cu sora mea mai mică, Anișoara, și o sculam și pe ea repede și o întrebam << Ia vezi, tu ce ai?>> ca să nu încâlcim darurile între ele. Erau grele vremurile, dar ce știam noi copiii…pentru noi era frumos.” (Bunica Ilariei)
Crăciunul în satul băcăuan
Din privirea mamei se emană un sentiment de dor ce părea a fi fost evitat pentru multă vreme în timp ce îmi povestește despre Crăciunul purificat, așa cum l-a trăit ea și cum nu îl va mai simți în prezent:
“Simțeam cum se apropia Crăciunul chiar cu 40 de zile dinainte, când începeam a ține postul. Era ca o regulă morală, toată lumea respecta postul, nu țineam cont în mod necesar de vârstă. Pe atunci, avea o valoare credincioasă mai profundă. Pe la începutul lui decembrie începea să ningă splendid, ca în povești. Mormanul de zăpadă ajungea cât gardul și făceam pârtie pentru a putea deschide poarta!
În ziua de 24, plecam câte 3-4 din fața casei vecinului, dar, pe drum, ne adunam cât mai mulți și se strângeau gloate de câte 20 de copii! Colinda începea numai după ce se însera, niciodată mai devreme, așa că așteptam apusul soarelui numărând fiecare minut ce prelingea. Să mă crezi că nu aveam noi intenția să ne întoarcem acasă cu mâna goală, așa că le cântam mai întâi celor mai bogați, să fim siguri că nu se culcau până ajungeam noi la ei!
Nu mai știu când a apărut moda asta cu Moș Crăciun, dar noi îl așteptam pe Moș Gerilă! Ne lăsa sub pernă câte o portocală și bomboane de pom, iar noi în simplitatea aceasta găseam fericirea. Mi-e dor de zilele acelea, mi-e dor de satul părintesc așa cum mi-l amintesc, mi-e dor de Crăciunul vechi, de zăpadă și de aroma cozonacilor făcuți de mama. Ce mi-ar plăcea să aveți și voi ocazia să trăiți acea atmosferă măcar pentru o zi!”
Astfel, pe obrazul mamei se prelinge o lacrimă de dor. (mama Ștefaniei)
„Miracolul” de Crăciun
Crăciunul este, cu siguranță, cea mai iubită sărbătoare, însă există dăți în care aceste momente care ar trebui să fie pline de gratitudine și linişte nu sunt atât de aşteptate din cauza realităților pe care le ne întâlnim zi de zi.
Era iarna anului 2008, unul dintre cei mai zbuciumați ani ai ultimelor decenii, anul marii crizei financiare care a afectat întreaga lume, iar familia mea nu a fost vreo excepție. Aveam 4 ani, iar memoria îmi este încețoşată, aşa că ceea ce urmează este recolecția amintirilor familiei mele. Înfruntam o perioada cât se poate de dificilă, tata era între job-uri, fratele meu tocmai se confrunta cu anxietățile și fricile unui boboc abia intrat în liceu, iar mama era singurul sprijin financiar pe care îl aveam în acele clipe. Încă de la începutul iernii fuseserăm anunțați că acel Crăciun va fi unul diferit, unul în care, din nefericire, Moşul nu ne va vizita.
Vă închipuiți tristețea pe care a simțit-o un băiat de 4 ani la vestea unui Crăciun fără jucăriile preferate ale copiilor din toată lumea. Îmi puteam imagina suferința pe care aveam să o simt când aş fi văzut bradul de Crăciun lipsit de culorile vibrante de sub el. Însă, spre fericirea nesperată a mezinului familiei, în Ajunul Crăciunului, găsesc sufrageria plină de cadouri, uimirea mea fiind atât de desăvârşită încât nu mi-am mai pus problema venirii Moşului în anul în care, după spusele alor mei, îşi luase concediu.
Ani mai târziu, după ce am căpătat o anumită maturitate, am vrut să aflu cum s-a întâmplat acest adevărat miracol de Crăciun, am fost lovit de un adevăr oarecum deprimant. Tata îşi vânduse întreaga colecție de vinyl-uri de la trupele lui rock favorite, Pink Floyd și Timpuri Noi, pentru a ne cumpăra nouă cadourile mult râvnite. Poate că miracolele nu există, dar cred că unii pot fi mai presus de miracole. (Mihai)